Singurătatea e ca o boală care te macină încet

Am 49 de ani, sunt singura, cum am fost toata viata, de la 27 de ani si orfana. Depinde foarte mult de cum esti tu construit pentru a infrunta singuratatea, eu si in copilarie, fiind copil unic, ma jucam destul de mult singura, parintii erau la serviciu si bunicii prin curte, dar nu puteau avea grija mea, aveau ei alte treburi. Cand aveam 8 ani ne-am mutat in oras, am fost copil cu cheia de gat, ai mei faceau naveta si iarasi am petrecut destul de mult timp singura. Erau copii prin vecini dar cu ei faceam mai multe prostii. Pe la 12 ani cand m-am mai desteptat la cap si am vazut ca nu era gasca care trebuie mi-am facut o prietena cu care am trecut perioada adolescentei, apoi si colega de banca din liceu, apoi si o colega de facultate care a devenit BFF, alta colega de facultate, cu ele am ramas in relatii si in ziua de azi, ele sunt cercul meu de siguranta.
La 32 de ani m-am mutat cu serviciul in Suceava, aici s-au sudat alte relatii de prietenie cu colegii din policlinica, cu asistenta mea, cu gazda la care am stat initial si a carei familie m-a primit in sanul ei, le-am botezat fetele, ne vedem des.
Sunt destul de ocupata si vad atat de multi pacienti, adulti si copii, incat pentru mine este o usurare sa ma vad seara acasa si sa ma destind, toata viata am avut nevoie de cateva ore de singuratate, in facultate in camin chiar simteam nevoia sa fiu singura.
N-am absolut nicio problema sa calatoresc singura, imi fac programul cum imi place.
Dar ca sa infrunti singuratatea trebuie sa fii impacat cu tine insuti, sa te simti bine cu tine si sa fii cumva echipat astfel, nu multi reusesc.
La Zedicus vad si eu un strigat de disperare, trebuie psihoterapie serioasa, dar sa si gasesti pe cineva cu care sa rezonezi e greu.

Ma identific cu gandurile tale, am fost si eu in papucii tai la 32 ani, desi eu sunt femeie. Ce am făcut a fost sa merg la dansuri, unde de ex la tango e o comunitate minunata si multi bărbați singuri de vârsta ta, oameni decenți dar nu frumoși sau Casanova, si-au găsit soții si acum au copii. Acolo multe fete de aprox 27-30 merg special sa caute pe cineva si bărbații sunt avantajați in dinamica grupului de acolo. Apoi am îndrăznit sa ma uit pe siteuri si aplicații de dating. Nu contează ca nu ai chimie cu primii 3, 5, 15 etc oameni pe care ii întâlnești, insista, e ca la vânzări. Si între timp investeste in tine – sănătate, aspect, tunsoare, haine. Pari un tip educat, ia-o ca pe un proiect la birou – Proiectul Happy You. Mergi la psiholog sa discuți cu cineva avizat. Mergi la sală, ia câteva ore cu un antrenor personal si apoi continua. O sa arati si bine, sala produce si endorfine, si o sa prindă bine si social, oricât de superficial sună. Mergi la un frizer la care merg bărbații cool și schimba-ti tunsoarea cu una mai moderna, e trist dar adevărat ca e important si pentru stima de sine si pentru cum te privesc ceilalți. Gândește – te apoi si la haine – cum se imbraca barbatii care ies cu fetele care iti plac tie (bineînțeles, nu uita cine esti tu, dar fa un update la garderoba sa arati de varsta ta, masculin si modern). Daca esti timid, încearcă si un curs de improvizație sau un curs de teatru de amatori. Sunt convinsa ca toate impreuna te pot face si mult mai fericit, si cu o imagine de sine mai buna, si mai atrăgător in general. Si apoi – put yourself out there! Try!

Inteleg problema. Eu sunt departe de familie, iar sotul meu are probleme de sanatate cronice. Nu avem copii si da, si eu ma gandesc uneori ca o sa raman singura la batranete. Iar eu am probleme si sa dorm singura o noapte. Dar problema acestui tanar nu cred sa fie ce va fi la batranete, ci acum. Nu sunt in masura sa dau sfaturi, dar din ce citesc printre linii si zice ca ar putea incerca sa socializeze in context „ne-amoros” pt inceput. Adica sa aiba o activitate in care poate cunoaste fete, dar nu gen agatat. Ceva gen un hobby, sport, voluntariat. Cand obiectivul principal nu e agatatul – zic asa doar ca sa fie mai rapid – si aveti ceva in comun, e mai usor sa comunici, te simti mai in largul tau, nu e presiunea aia de a zice chestii ok sau de a nu fi respins

O să mă leg de partea cu psiholog, pentru că acolo mai știu câte ceva.

Din păcate e plină piața de tot felul de diletanți și obiectiv vorbind, nu toate formele de psihoterapie sunt la fel de eficiente în depresie.

Cel mai important lucru este să găsească un psiholog de care să-i placă, din punct de vedere științific, relația terapeutică e mai importantă decât forma de psihoterapie aleasă, undeva la 70% din succesul procesului depinde de legătura pe care o ai cu cel din fața ta.

Apoi, forme precum CBT și terapiile scurte, sunt mult mai eficiente în depresie, pe când forme precum psihanaliza ori integrativă sunt mai de durată și rezultatele se văd mult mai târziu.

În rest, pe mine m-a ajutat mult să mă reapuc de sport, practic tenis de masă, există o comunitate imensă de amatori, se organizează concursuri săptămânal în toată țara și chiar poți să-ți faci prieteni și să te simți parte dintr-un întreg. Poate intra pe tenisdemasa.ro și de pe forum să găsească orice are nevoie. 🙂

Însă, orice sport ajută, chiar dacă-s niște flotări în casă, ieșitul mult în natură și cu răbdare o să vină și rezultatele.

Din experiența mea limitată, cu cât ești mai ok singur, cu atât sunt șanse mai mari să găsești pe cineva cu care să-ți petreci timpul.

Nu ştiu dacă cineva poate/are dreptul să-i dea omului un sfat, că nimeni nu e în papucii lui şi nu simte ce simte el. Eventual, am putea să povestim ce am face noi dacă am simţi aşa. Sau ce facem, în cazul în care deja simţim.
Eu, de exemplu, ani de zile am crezut că nu funcţionez decât în cuplu, aşa că am stat în relaţii mizerabile, pentru că aveam nevoie să simt că aparţin cuiva, că sunt „a cuiva”. Mi-au trebit ani şi mult dialog cu mine însămi, să mă simt bine cu mine şi să-mi placă singurătatea. Cu familia nu m-am înţeles niciodată cine ştie ce, cu mama vorbesc o dată pe săptămână, şi aia pentru că mă simt obligată, cu soră-mea nu vorbesc de ani de zile. Cu copiii cei mari la fel, vorbim când avem ceva să ne spunem sau, mai rar, când avem chef de pălăvrăgeală. Nu suntrem lipicioşi niciunul, deşi ne iubim. Şi mie, şi lor, ne place singurătatea. Eu tânjesc după ea. Ce-o să fac când n-o să mai pot să mă îngrijesc singură? O să plec de-aici demn. Dacă o să am bani, o să mă ducă copiii într-o ţară în care euthanasia e legală. Dacă nu, o să mă euthanasiez singură. Ştiu că pare vrăjeală şi că mulţi o să spună că o să-mi schimb părerea când o să fiu acolo, dar mă cunosc suficient încât să spun că nici vorbă.
Am scris o grămadă, nu ştiu cât de coerentă am fost. Sper ca omul din articolul tău să nu ajungă la concluzia că viaţa lui e insuportabilă din cauza singurătăţii şi să acţioneze în consecinţă. Sper că fie va găsi pe cineva, fie va reuşi să facă pace cu singurătatea. Cred că un psiholog ar face minuni, pe termen lung.

Suntem multi ca tine, Z. Singuri nu pentru ca ne dorim sau pentru ca suntem cei mai dificili oameni de pe planeta, ci pentru ca viata uneori asa e. O avea ea vreun sens pe care nu-l stim noi acum. Ce fac eu este sa ma inconjor de prieteni in a caror companie ma simt bine, cu care fac diverse activitati impreuna. Nu multi, dar oameni cu care am lucruri in comun si mai ales oameni de la care invat mereu ceva, care ma tin activa. Poate ceea ce ne uneste este ca unii dintre noi suntem singuri, nu suntem intr-o relatie, si ca niciunii nu avem copii. Altceva ce mai fac este sa fac activitati pe sufletul meu: sport, alergat, citit, plimbat, mers la mare, fotografie etc. Tot ce nu am avut timp sa fac pana acum, si care imi incarca bateriile si starea de bine. Petrec mult timp singura, dar nu pentru ca nu am cu cine, ci pentru ca imi place sa fac asta. Cred ca a ne intoarce spre noi insine din cand in cand este foarte util si benefic. Altfel riscam sa fugim mereu de noi insine, in compania altora. Singuratatea e grea, si de aceea cand aud oameni care se plang de singuratate in doi ma gandesc in sinea mea dragilor, voi aveti cu cine schimba doua vorbe seara acasa, nu gasiti casa goala seara de seara. Dac-ati sti cum e sa ai o viata sociala activa, si totusi la finalul zilei sa fii singur, seara de seara, ce ati mai zice? All in all, singuratatea e naspa, insa nu suntem niciodata singuri atata timp cat ne hranim cu activitati, socializare, timp petrecut in natura, concerte, spectacole, iesiri, timp cu noi insine, timp pentru noi. Si atata timp cat oferim, la randul nostru, timpul si energia pe care ne-o acorda altii noua. E ceva ce construim in timp. Probabil ca suntem una dintre primele generatii care ne vom confrunta cu singuratatea la un nivel mult mai mare si mai grav decat parintii nostri si toti cei care au fost pana acum. Statistic, sunt din ce in ce mai putine casatorii (deci stabilitate), iar cuplurile au din ce in ce mai putina rezilienta. Lumea se desparte mai usor si relatiile nu mai tin la fel de mult. E si bine, e si rau. Oricum ar fi, asta e realitatea. Prietenii si grupurile sociale, in schimb, devin acum din ce in ce mai importante. Poate voi fi singura la batranete, dar sper sincer ca ii voi avea in preajma pe prietenii mei de acum. Nu e acelasi lucru cu a avea familia si copiii alaturi, insa ce putem face? Unele lucruri nu depind doar de noi 🙂
In alta ordine de idei, apropo de singuratatea la batranete, poate e momentul sa incepem sa ne gandim, atat la nivel individual, cat si la nivel de mentalitate a societatii, ce facem cum viata noastra dupa pensionare. Cati dintre noi facem acest exercitiu de gandire acum, la 40 de ani? Cu totii vedem pensionarea ca pe o eliberare – timp pentru tot ce nu am facut pana atunci, ceva bani adunati, somn si multe plimbari. Ce vad eu la multi oameni iesiti la pensie e de fapt o cadere brusca in a nu mai face nimic. Nu sunt pregatiti pentru asta, nu au ce face cu atata timp liber, nu stiu ce sa faca in timpul acesta, nu au cine se mai auzi pentru ca viata lor era poate in proportie de 70% munca si deci socializare in mare parte cu colegii de birou. Spre deosebire de acum 50 de ani, speranta de viata a crescut, iar starea de sanatate este mult mai buna. Nu ne vom schimba peste noapte, a doua zi dupa ce am iesit la pensie. Si atunci poate e momentul sa ne gandim de pe acum cum ne pregatim etapa de viata de 65+, sau 70+. Noi, pentru noi, cu noi. Ar fi utila chiar o discutie in societate pe tema asta, pentru ca vom fi multi. Si unii dintre noi vor fi singuri, din pacate.
Ca sa inchei pe un ton pozitiv, D., fa-ti singur universul tau, inconjoara-te de oameni, animale, locuri, idei, pasiuni, viata in general. Traieste, pur si simplu. Si ai sa percepi altfel singuratatea, zic eu. Take care! 🙂
X, 37 de ani, singura

măi, să știți că eu o cred pe Stelutza! nu cred că „i-a dezlegat cununiile”, ci că mecanismul a fost fix principiul placebo! puterea minții e fabuloasă 🤷‍♀️ dacă sora ei e o femeie credincioasă, ritualul respectiv a funcționat brici. vorbim de un placebo reactiv, răspunsul psihologic a fost pur și simplu unul mai bun ca la psihoterapie.
așa apar minunile, păcălind creierul 🙂

Deja a primit sfaturi si indicatii sute, sa aiba macar rabdare sa citeasca (aia de “cununii legate” – gold!, desi am speranta ca e troll 😉).
Sper totusi sa isi schimbe focusul de la “trebuie sa gasesc o tipa, ca altfel imbatranesc singur” la “trebuie sa-mi gasesc o activitate (sau mai multe) care sa imi faca placere”. Pentru mine asta implica oameni/socializare.
Nu iesit in lume cu idei de genul “oamenii sunt rai/invidiosi/individualisti/nu exista prieteni adevarati” etc…ci oameni cu care sa se simta bine facand ceva/orice impreuna (fara pretentii si asteptari mari de la ceilalti – ca asa pare…ca “tipa aia” va fi responsabila de alungarea singuratatii si ingrijirea lui la batranete)….ci oameni cu care sa rezoneze in orice i-ar face placere, oricat de superficiale ar fi…
Eu chiar m-am trezit la un moment dat ca lipsa socialului din viata mea ma sperie si nu il doresc (schimbat tara de domiciliu, explicabil, plus pandemie) si fix asta am facut, mi-am gasit oameni cu care am interese/idei/activitati comune si ne simtim bine (cu putini am legat chiar relatii mai profunde).
Revenind, sper sa caute amicitie/prietenie/comunitate in care sa se simta bine, o veni si ea “tipa” la momentul potrivit… sper ca cineva/ceva sa il ajute sa-si gaseasca bucuria si scopul de a trai la modul general. Desi inteleg ca spre asta tintim toti, sa ne gasim perechea cu care sa ne impartim viata…subliniez “impartim viata”, nu “impartim singuratatea”…. trebuie sa fie bine cu el si cu viata lui mai intai.
Oricat de dur suna, as fugi mancand pamantul dupa prima cafea daca tipul din fata mea mi-ar transmite ca se simte singur si spera ca eu sa fiu tipa care sa il scoata din singurate…

@zedicus

In primul rînd un îndemn – curaj, la 32 de ani ai toată viața înainte!

Din comentariul scris rămîn cu senzația că te simți de parcă ai fi in situația cea mai proastă din lume. Și da, nu e o situație plăcută, dar singurătatea în cuplu / in familie este mult mai rea.

Voi scrie puțin despre mine. Am 43 de ani și sînt singur. Am fost singur cea mai mare parte a vieții, am trecut printr-un număr de relații care nu au funcționat. La 32 de ani eram tot singur și perspectiva de a-mi petrece restul vieții în singurătate mă înspăimînta. Acum iau lucrurile cum sint. E posibil să rămîn permanent singur, posibil să nu. Sînt însă mai bine acum, decît acum 10 ani.

Nu mă consider in măsură să dau sfaturi, voi spune însă ceea ce a ajutat in cazul meu:
1. Iți e mult mai ușor cu un plan de viață și cu obiective pe care să vrei să le atingi. Iar acel plan de viață trebuie să aibă de a face numai cu tine, pentru că e posibil să găsești pe cineva, sau nu.
2. Indiferent ce plan de viață ai, trebuie să lucrezi la tine, să devii un om mai bun. Trebuie să iți dezvolți competențele, să încerci să avansezi profesional, să lucrezi cu mintea, să iți cunoști preferințele, să îți deschizi mintea către lume și să înveți permanent lucruri noi. Asta este ceva permanent și aici nu e loc de intors, dacă vrei să fii un partener dezirabil.
3. Te ajută să ai un grup de suport cu interese comune și prieteni apropiați, dar trebuie avut in vedere că asta presupune efort. Dacă te macină singurătatea, e nevoie să depui acel efort.
4. Dacă iți e la îndemînă, e bine să călătorești, pe cit se poate in locuri noi și pe drumuri mai puțin bătute de alții.
5. O plimbare in parc poate face minuni. O oră de mers pe jos zilnic îți ajută mult starea de sănătate fizică, dar și starea mentală.

La un moment dat, mai devreme sau mai tîrziu, va apărea cineva in viața ta, și atunci va trebui, conștientizînd că e vorba de o persoană cu obiective și dorințe proprii, să găsiți un modus vivendi. Iar pentru asta ar fi bine să știi ce poți oferi, ce nu poți oferi, ce ai neapărată nevoie să primești și ce poți da in schimb.

Mult succes. Never give up.