Una dintre cele mai mari bucurii ale fetelor noastre e să le trimitem să cumpere chestii de la megaimaju’ din colț.

Da, da, știu cum vă sună asta, mai ales că eu uram să mă trimită ai mei la cumpărături când eram de vârsta lor, dar este purul adevăr. Se roagă de noi să le trimitem, cum aud că ne trebuie ceva, cum se înființează amândouă. Uneori le bănuiesc ca au vreun senzor special în urechi, altfel nu înțeleg cum de reușesc să audă și să reacționeze atât de rapid, ele fiind în cealaltă cameră.

Mă rog, ar exista o explicație de ce-și doresc așa de tare: bucuria fructului interzis. Până acum vreo două-trei săptămâni nici gând să aibă voie să meargă singure. A fost nevoie să treacă de niște teste aprige, supervizate de însăși distinsa lor mamă, ca să aibă voie să meargă. Oricum, știu că le va trece repede dorința, la anul pe vremea asta va trebui să mă rog de ele cu cerul și cu pământul.

Mno, acum aveți contextul necesar pentru a înțelege de ce azi, când s-a ajuns la concluzia că nu mai avem niciun pic de înghețată la congelator, imediat au început amândouă: „ne ducem noi să luăm, vă rugăăăm”.

După o negociere de câteva minute, le-am zis că au voie să meargă. În cinspe secunde deja erau gata de plecare, să nu cumva să mă răzgândesc.

Și-aici vine partea interesantă. Pentru că nu aveam decât vreo 6-7 lei cash toți banii din casă, le-am dat cardul meu la ele. Doar că, fără să-mi dau seama, le-am dat cardul ăla pe care nu am niciodată bani. N-o să mă apuc acum să vă explic de ce nu am niciodată bani pe el, dar fix așa stau lucrurile.

Acum imaginați-va următoarea scenă. Coadă la casă la megaimaj, iar în fruntea cozii copilul Maria care încerca să plătească înghețata cu un card care nu mergea. A dat cu cardul o dată, de două ori, de trei ori, nimic. Vânzătoarea deja se uita cruciș, lumea de la coadă începuse să murmure.

Dar Maria mea nu se lăsa impresionată de amănunte d-astea, cu o voință de fier dădea în continuare cu cardul pe POS, sperând ca până la urmă va merge. Și-a tot dat până s-a auzit o voce din spate:

– Le plătesc eu.

Dacă aveți impresia ca totul s-a terminat aici, n-o cunoașteți pe Maria. A continuat să dea cu cardul până ce posesorul vocii a căpătat și contur. În sensul c-a venit lângă ea și-a pus cardul pe POS. Evident, al lui având bani pe el a și funcționat. Hmm, ce chestie…

Când au venit fetele acasă și mi-au zis toată tărășenia, deja în mintea mea s-a și conceput planul perfect de business: de-acum le trimit doar cu cardul ăsta care n-are bani.

Daca nu mă lăcomesc, stăm în sume mici de până-n 100 de lei, dar lucrăm organizat și acoperim măcar 15-20 de megaimajuri pe zi, nu voi mai fi nevoit să dau vreun ban pe mâncare în viața mea. Ca să nu mai spun că dacă mai fac rost de încă un card fără bani pe el, dublez flow-ul de aprovizionare, că le trimit pe amândouă în același timp, dar la megaimaj-uri diferite. Păi în două săptămâni o să am marfă de pot să-mi deschid și io magazin. 😊

P.S. Acum fără niciun fel de glumă. Dacă ești un tip pe la 30 și ceva de ani, ai fost la megaimajul de pe Bucureștii Noi colț cu Străbună, azi între 12:00 și 13:00, și-ai plătit cu cardul cumpărăturile unei fetițe de 12 ani care se moșmondea de ținea toata coada în loc, dă-mi un mesaj privat, sau un email, sau ceva. Nu de alta, dar mi-ar plăcea și să-ți mulțumesc, dar și să-ți dau banii înapoi.

Pentru amatorii de farse, nu vă înghesuiți cu mesaje de genul „eu am fost”, că va trebui să-mi spuneți suma exactă. În plus, știu cum era îmbrăcat tipul de 30 și ceva de ani, știu și ce-și cumpărase de la megaimaj, deci pot să-l identific exact.

sursa foto: freepik.com