Zilele trecute, mă întorceam acasă după ce-am dus copiii la școală și-am prins în metrou ceva discuție între două tipe care vorbeau despre nu știu ce carte (mă scuzați, n-am prins discuția chiar de la început) la care au plâns de săreau cămeșele de pe dânsele.
Ca un adevărat mascul feroce, am râs superior și mi-am zis în gând: „femeile astea, pișă ochii din orice”. După care, brusc, am avut un flash care m-a lovit fix în moalele capului: „coaie, da’ cine suspina cu cartea-n mână când și-a presimțit Winnetou moartea, în volumul cinci?”.
Și, da, chiar așa s-a întâmplat, când a murit căpetenia apașilor o parte din mine s-a stins odată cu el. Lucru care nu m-a împiedicat să mai citesc cartea de încă de paișpe ori. No joke. N-am mai bocit de fiecare dată, dar trăiam cu speranța secretă că până la urma poate se leagă lucrurile altfel și Winnetou nu mai pleacă spre veșnicele plaiuri ale vânătorii. Plm, nuș’ cum se întâmpla că pleca de fiecare dată.
Treaba e că de-aici am început să-mi amintesc ușor-ușor de câte ori nu m-am surprins cu lacrimi în colțul ochilor sau cu mucii curgându-mi până pe piept de la câte o carte care nici măcar nu anunța efuziuni d-astea lacrimogene.
Păi când a murit Suflețel, în „Singur pe Lume”, am crezut că mă duc și io. Sau când a plecat Mona, din „Steaua fără nume”? N-am putut să mănânc două zile. Și mai pot continua cu cel puțin zece exemple care-mi vin în minte doar la o primă inventariere sumară.
Aici trebuie să fac o paranteză. Nu suntem noi norocoși că ăștia micii de azi nu-și mai prind degetele în câte-o carte nici atunci când o folosesc la omorât țânțari? Cum ar fi să-și surprindă o mămică din aia responsabilă, adeptă a parentingului modern, plodul plângând cu „Colț alb” în brațe? Se lasă cu petiții online pentru scoaterea lecturilor „destabilizatoare psihic” în afara legii? Se cam lasă, vă spun io. Strânge câteva zeci de mii de semnături doar până seara. Am închis paranteza.
Dar lăsați cărțile și să trecem la filme, că aici se îngroașă rău de tot gluma. Ce, să nu-mi spuneți că voi nu plângeți la filme? La „Titanic” am jelit mai rău ca bocitoarele la înmormântări. Iar la „Hachiko: Povestea unui câine” am crezut c-o să orbesc de la atâta plâns. Nu mi-era frică în adolescență de jertfele aduse Zeului Onan, cum mi-a fost la filmul ăsta c-o să rămân fără vedere. De „Gladiator” nici nu mai zic, am crezut că mor odată cu Russell Crowe.
Și lista e lungă, prieteni, c-așa sunt eu, un tip cu suflet sensibil ca o petală de trandafir perlată de roua dimineții într-o zi cu soare molatec de primăvară târzie.
Iar acum, ca să răspund și la întrebarea din titlu, o să vă spun că ultima oară am bocit fix alaltăieri (discret, că erau fetele în living, dar am bocit) la „Friends: The Reunion”. Am vrut eu musai să-l mai văd o dată după ce-am citit cartea lui Matthew Perry (Chandler, din serial) ca să înțeleg mai bine niște lucruri din ea. Și m-am trezit cu niscaiva vânt care ridică nisipul la mine în living în timp ce mă uitam la reunirea celor șase.
Acum hai să v-aud, durilor și puternicelor, de câte ori v-ați surprins cu lacrimile șiroind pe obraji de la vreo carte sau vreun film?
Ce voiam să vă rog, ziceți mai întâi titlul cărții (sau al filmului, dacă nu sunteți genul care vă pierdeți timpul prețios cu lectura), că nu se știe de unde sare iepurele și poate ajutăm vreun adolescent din ăsta care urăște cărțile să aibă revelația vieții lui și, duamne apără și păzește, să se apuce de citit.
sursa foto: freepik.com
Nota deținătorului blogului:
Hai să vă spun ceva tare. Băiatul ăsta care-și semnează comentariile cu numele de @Phaff este în lista celor banați pe acest blog. Adică toate comentariile lui se duc automat în lada de gunoi virtual.
Ei bine, omul comentează regulat. Probabil observă că niciunul dintre comentariile lui nu ajunge pe blog, dar asta nu-l împiedică să abereze constant. De altfel, de-aia l-am și banat: este înfiorător de prost. Iar eu nu încurajez prostia, dimpotrivă.
De fiecare dată când îi mai observ comentariile prin folderul de „trash” nu pot să nu mă întreb oare ce-l mână în lupta asta? Nu mă duce capul să înțeleg de ce ai mai pierde timpul scriind comentarii pe un blog unde nu iți sunt aprobate niciodată? Asta în condițiile în care unele dintre comentarii sunt extrem de lungi, să știți, muncește serios la ele.
De ce? De ce-ai face asta?
Comentariu beton!57
Pentru ca Jean Pierre de Coubertin 😉
Comentariu beton!15
Pentru că cel mai sigur cu tine are ceva de împărțit, și exista posibilitatea ca tu totuși să îi citești opus magnum…😀
@Ana Georgia, a, nu, în comentariul de astăzi, de exemplu, vă înjurase pe voi.
Fiind înfiorător de prost, poate nu înțelege ca acesta e un proces automat și crede că le rejectezi manual. În aceste condiții, poate crede că va scapa vreun comment de sabia ta! 😀
Comentariu beton!18
poate are TOC, tulburare obsesiv compulsivă. o obsesie incontrolabilă, care-l „obligă” să aibă un comportament ritualic, repetat la nesfârșit, pt a obține starea de bine 🤷♀️
Comentariu beton!20
@Mălina, nu, e doar imbecil.
Da’ noi ce vină aveam? Adică știu că suntem niște păcătoși obraznici, dar mai exact astăzi ce făcusem, că am pierdut startul cu mult?
@Andreea, că plângeți pentru căcaturi, în loc să plângeți pentru țara asta care se duce de râpă. Mă rog, am rezumat extrem de scurt, că omul scrisese o grămadă.
De-aia zic că e înfiorător de prost, că nu e ca și cum s-ar exclude cele două, dacă plângi la filme sau la cărți, nu mai plângi când vezi că-și bat ăștia joc de țară. Un imbecil.
Superb! Acum trebuie să vezi ironia… Că dacă luăm o mică pauză de la subiect să plângem și țara, o plângem și pentru că cetățeni ca dânsul există, votează, și o reprezintă.
Comentariu beton!13
Pentru că Pete Tong.
@MV: ah…asta! Da, relevant. Din seria “ce are sula cu prefectura”, scuzați vocabularul
„Bim, ureche neagra”, Hachiko, Bambi (oricand si acum), Winnetou si nu mai continui, ca ma apuca boceala si acum cand, chipurile, ar trebui sa fiu „harsita” de viata.
Pt ca in adancul internetului se vor descoperi in timp si vorbele lui. Dar chiar asa, cu ce te incurca comm, lui? Te injura pe fata? Eu ii citesc pe multi, comenteaza multi toate prostiile, ala isi vede de treaba lui, comenteaza restul la aberatiile prostului! Creste ratingul.fii ma profesionist! Ce dracu’,vorba lui Gigi Dinica.
Sunt un dur și nu plâng la cărți / filme. Glumeam! La „Hachiko: Povestea unui câine” numa’ nu m-am tăvălit de atâta plâns. La „Pay it forward” nimic nu mă pregătea pentru finalul ăla atât de dramatic, realmente am izbucnit atât de tare, de mi-am bagat capul în perină să nu trezesc vecinii… Fiică-mea este și ea o cititoare pasionată și, se pare, a moștenit de la mine smiorcăiala!
Comentariu beton!43
Ultima data am plâns citind Oscar și tanti roz, m am apucat sa o citesc în spital (însărcinată fiind ), s au panicat asistentele credeau ca am pățit ceva.
Comentariu beton!17
Mă emoționeaza mult filmele cu animăluțe și din cauza asta nu m am uitat la Hachiko. Zilele trecute am bocit la Faraway de pe netflix. Acu am pus o și pe maica mea sa se uite. Ce, numai eu sa bocesc? 😛
Comentariu beton!12
Puiul !
Comentariu beton!44
Și eu😓
Când ne-a citit-o învățătoarea în clasa I-a, boceam toată clasa, în frunte cu tovarășa, de a intrat directorul speriat în clasă, neștiind ce se întâmplă.😄
Comentariu beton!21
@Ely eu am recitit-o pe la 40 de ani, și tot am plâns. Noroc ca nu m-a văzut nimeni
Comentariu beton!14
Mie tocmai mi-au dat lacrimile văzând ca au mai plâns si alții la asta. Ai mei ma luau la mișto pentru toate bocelile (si aveau ocazii din plin, nu era poveste trista cu animale la care sa nu plâng necontrolat), așa ca mereu m-am crezut defecta. Ma bucur ca aici se plânge in grup.
Comentariu beton!27
Oscar si Tanti Roz, Baiatul cu pijamale in dungi, Matilda (aici a fost plans de bucurie). Am plans la multe ( nu radeti, ca sunt mai sensibila), dar astea sunt carti pe care le pot citi copiii far mare greutate. Harta care ma duce la tine, Un barbat pe nume Otto (asta am furat-o din recomandarile tale), Hopeless, Layla. Astea sunt cele mai recente carti. Sunt fericita mama a unei fete de 14 ani (acusica 15) si ma pot lauda ca citeste carti pe banda rulanta (de la inceputul anului pana acum a citi deja 15 carti si nu pare ca vrea sa se opreasca), dar si a unui baiat de 13 care prefera sala de lupte in locul bibliotecii.
Comentariu beton!35
La Gladiatoru’ n-am pișat ochii, da’ o lacrimă-n colțu’ ochiului tot mi-o scăpat.
Ultima lacrimă scăpată o fost la „Rambo Last Blood” când moare fătuca aia-n mașină cu el de la supradoză. 😥
Dar am avut o satisfacție sadică atunci când i-o executat p-ăia. Aia mi-a plăcut maxim.
😈😈😈😈😈😈
Comentariu beton!24
Haide, John, că și Gladiatorul a fost emoționant!
În ce privește execuțiile, e știut ca dau satisfacții nebănuite!😀😋
Comentariu beton!15
@Vic: n-am zis că Gladiatoru’ n-o emoționant, ci că n-am pișat ochii, dar o lacrimă tot mi-o scăpat. Bine, hai, două: una când ș-o găsit familia măcelărită și cealaltă când o murit. N-aș fi vrut să moară.
Comentariu beton!15
Chiar mi-as dori uneori sa pot plange ! Alteori,din senin asa ma apuca plansul .
La carti nu plang. La Hachiko da,am plans . Si la Fauda,la final am lacrimat.
Vinerea trecuta, ascultand „Anii mei si tineretea” – Gabi Lunca
Comentariu beton!35
Subscriu la Colt alb si Hachiko. Ultimul a fost un ceva film cu un pui de leu si unul de lup, cresc impreuna, leul capturat pentru circ de un retard de o cruzime inimaginabila, nu mai stiu cum se numeste filmul, ceva recent oricum. As fi perfect capabil sa-l fac pe unul din asta mix de sushi cu sarmentitia. Incet de tot.
In general, toate lucrurile care implica altruismul, patriotismul si alte cele conexe ma prind cu prafu-n ochi. Si asta fara sa fiu vreun dac verde, in dungi cu picatele sau alte variatiuni pe tema data. Poate-s defect, dar mai mult ma atinge Churchill cu „never in the history of human conflicts…” decit ceva neaos (Decebalu’, Fane Babanu, Mihai Condotierul).
Comentariu beton!19
Corect!
Patriotul, Salvati soldatul Ryan, chiar si Spartacus, desi stiam clar ca tre’ sa moara, am sperat ca prostu ‘4 sezoane ca se schimba istoria.
Singur pe lume, Cuore, chiar si Capitan la 15 ani are ceva pasaje.
La Titanic am plans doar dupa banii dati pe bilet.
Comentariu beton!15
Adevarul este ca discursurile lui Churchill sau Martin Luther King ma emotioneaza pentru ca este vorba de ceva mai presus decat noi, dar la care putem participa si, mai ales la MLK, transcede locul si timpul respectiv. La Hachiko sau altele de gen nu ma uit, pentru ca stiu ce mi se va intampla. Sfarsitul de la Gladiator m-a emotionat, episodul cu inmormantarea din Andor – nu doar ca m-a emotionat (desi stiam ca este ceva total inventat), dar m-a lasat mut de cat de bine a fost creat totul
Comentariu beton!12
Filmul „Hachi: A Dog’s Tale”.
@MV, pana ma gandesc, vezi cum faci acolo cu „primavara tarzie” ca… ma apuca plansu🙃
Eu plangeam la stiri, asa ca am scos cablul. Mica fiind, plangeam la ,,Puiul” si ,,Moartea lui Castor” care ma impresioneaza si acum.
Bai, nush…
La Titanic, no chance…
Nici la Hotul de carti, ca tot l-am revazut acum vreo doua zile…
Nu-mi vine in minte nici un film, mai recent sau mai vechi, la care sa fi plans…
Dar Winnetou a fost si la mine cu jale mare, aveam10-11 ani cand l-am citit prima data…
Acum citesc Zorba, s-ar putea sa fie recitit, sa vedem…
Mai si-am plans recent la un film da’ nu-mi amintesc deloc acum care, dar cum reusesc va spui, mintenas!
Vai, ce se atasase baiatul meu de Colt Alb! Si nu-mi amintesc decat ce bucuroasa eram ca da dovada de empatie, nimic altceva!
Nici eu n-am plâns la “Titanic”, dar “Hoțul de cărți”, m-a sensibilizat – am citit și cartea.
„Saroo: o poveste spre casă” este filmul care m-a impresionat cel mai mult. O poveste incredibilă, bazată pe fapte reale. Toți spectatorii din sală își înnodau lacrimile sub barbă. Incredibilă emoție. De văzut până la ultimele fotograme ale genericului, clar viața bate filmul.
Ultima data când am plâns la ceva, a fost când aveam vreo 6-7 ani si am văzut Bambi. Cred ca s-a chinuit maica-mea vreo doua zile sa ma împace cu ideea ca e doar un film si ca mama lui Bambi n-a murit de-adevăratelea.
Filmele lacrimogene nu sunt genul meu iar cărți, citesc mult prea multe ca sa ma mai impresioneze ceva pana la lacrimi. Dar, oricum, nu sunt genul care plânge prea des. Compensează bărbatul care e cumplit de sensibil pe la filme.
Stai, mă, tu ai impresia că „Gladiator” e vreun film lacrimogen? Eu nu mă uit la așa ceva.
Dintre seriale, cele la care am plâns cel mai recent sunt The Good Doctor (sezonul 6) și From Scratch. Emoționante!
Jojo Rabbit
Știi exact momentul, dacă ai văzut filmul
Comentariu beton!12
Fiindcă văd telenovele din an în Paște și la precedenta nu aveam 3 copii,aflați că am lăcrimat la serialul actual de pe net,sâmbătă ultima dată. Că scenariul m-a făcut să îl vreau mai repede de pe net,încât îl urmăresc odată cu difuzarea în țara lui.
La Hachiko am plâns, un film extraordinar, trebuie să mă uit din nou la el. Si prietenul meu a plâns, am plâns și eu cu el. La Un bărbat pe nume Otto (am citit și cartea, frumoasă, dar nu m-a emoționat la fel de mult ca filmul). La Titanic, când îl văd acasă, plâng. Am fost și la cinema, dar în spatele meu era un deștept care povestea pas cu pas tot ce urma să se întâmple și mi-a stricat experiența. La reclamele ce le pui pe blog iar plâng. Și cred că și la Colț Alb am plâns când eram mică. Nu sunt 100% sigură de asta, dar știu că m-a emoționat. Sunt tare emotivă, nu îmi pot aminti tot la ce mi-au dat lacrimile, dar sunt multe, și din categoria filmelor sau a reclamelor. Nu citesc cărți care să mă facă să plâng.
Da, mi se întâmplă frecvent, chiar ieri cred și nimerisem doar un episod răzleț din Vecinii mei parcă îi zice pe Comedy Center. O carte mai recentă la care am plâns și m-am tot îngrozit e „O viață măruntă” brr. În copilărie cel mai mult am plâns la Black Beauty. Și la Coliba unchiului Tom.
Am citit și eu recent „O viață măruntă” și, la fel ca și ție, mi s-a părut cutremurătoare.
Ăl mai tare și mai tare am plâns la filmele în care murea Alain Delon la final. Smuraiul, Clanul Sicilienilor, etc. Dar asta era tare demult, anii ’70, ’80.
Comentariu beton!14
De filme am tot vorbit. Așa că….
1. Taipan – Orlov, go fetch my wife.
2. Uragan asupra Europei – execuția călugărului care o asistase să nască pe soția sârbului
3. Alea din copilărie nu le mai pomenesc…
Ultima dată am plâns ieri, la doctor, când m-a pus să zic a treia oară „Aaaaaaa”. La primele două a mai fost cum a mai fost, da la a treia am cedat 😢
Lansând gluma la o parte, cum ai făcut tu cu Winnetou am făcut eu cu Robin Hood. A sărit cămeșa de pe mine prima dată, iar următoarele cinșpe dăți am tot sperat că poate-poate 🥺
La Winnetou ce m-a salvat a fost că n-o aveam acasă, o împrumutam de la biblioteca școlii și era cam bătaie pe ea, așa că n-am apucat să o citesc decât de vreo 3-4 ori.
Cel mai recent – Un bărbat pe nume Ove. Plâns cu zâmbet.
Filme recente cu jelit nu-mi amintesc, cred că cel mai tare (după Haci) la Love Story. Da, bă, sunt o romantică, na, am zis-o!
Comentariu beton!28
“Viața lui era în alb și negru, iar ea era culoare.” Cum să nu plângi? 🥹
Comentariu beton!12
@alta (Iulia)
Am dat căutare dupe lăvstori, ca să nu duplicăm eforturile. Eu am plâns și, in general vărs lacrimi la momente emoționante, dar la Love story, m-a rupt pe genunche.
Am vazut Love Story pe la 16 ani si nu mai vreau sa il revad. Nu as mai fi in stare. Romanul este excelent, si filmul le-a iesit foarte bine, actorii sunt foarte frumosi, dar consider ca este o experienta unica, si nu are nici un sens vizionarea ulterioara
Mai tare decât la film, am plâns citind “Love story” . Noroc ca era cartea mea, ca am umplut-o de muci.
Exact asa si eu, la cartea „Un barbat pe nume Ove”, intai cand merge la cimitir unde vorbeste cu stiti voi cine, apoi mai spre final, cand aproape ca moare…
Anul acesta, citindu-l pe Ove, când am ajuns la punctul unde am înțeles de ce monologa cu soția. Parcă m-a lovit cu ciocanul. Și acum mi se umezesc ochii. Impactul a fost cu atât mai puternic, cu cât în primele capitole râdeam în hohote, de se minuna soția auzindu-mă. La toate acestea s-a adăugat contextul. Eram în pat, soția adormise lângă mine, iar eu citeam despre Ove și soția lui. Mă uitam la soția mea cum dormea și plângeam.
Comentariu beton!56
Pfoaaaa, m-ai lovit cu Suflețel, ce l-am mai jelit! La Winnetou n-am putut să plâng, eram în timpul orei de mate, deci în mediu ostil și trebuia să mă țin tare.
Acuma plâng la toate cărțile lui Fredrik Backman, cel mai mult am plâns la aia cu bunica. E singurul autor care mă face să râd și să plâng în aceeași carte.
Comentariu beton!17
E un film cu Christian Bale și Sean Bean, „Equilibrium”, despre o societate distopică. Ei, dacă m-aș surprinde bocind la vreun film, carte, sau alte motive de genul ăsta, cred că aș căuta cea mai apropiată chestie de pastilele ce le băgau ăia în ei în film și mi-aș face un obicei să o consum ca desert. Îi las pe alții să fie sensibili și în rezonanță cu trăirile artistice ale personajelor imaginare, dacă s-ar inventa o modalitate de selectare și înlăturare a emoțiilor, cred că trei sferturi le-aș zbura instant la coș.
Ultima carte la care m-au năpădit emoțiile rău de tot a fost,, O viață măruntă „, Hanya Yahagihara. Cumplită carte…
La filme:” Joker” Cu Joachim Phoenix, l-am revăzut întâmplător aseară și, din nou, deși știam fiecare scenă, am sperat sa fie alt final. Cum joaca omul asta, n-am cuvinte. Și replica aia,, problema cu oamenii bolnavi psihic este ca se așteaptă de la ei sa se comporte ca oamenii normali” sau ceva de genul….. Mă termina!
Și tot întâmplător am dat aseară peste un film „Orbul care a refuzat sa vadă Titanicul”…. Furtună de nisip in ochi, nu alta!
La Moulin Rouge am plans cu hohote. Si se intampla de fiecare data cand il revad. Mai plang la unele desene la care ma uit cu fii mea, gen Coco sau Fata Luna. La Hachiko am plans cred ca 70% din film. Si plang de fapt la orice film din asta mai emotionant 🙂
Eu plâng din orice. Și la desene animate. Adică de exemplu Lion King. Și a trebuit să zici tu de Suflețel acum:((((. Cărți sau povești de când eram mică: Singur pe lume, Colț Alb, Fetița cu chibrituri, Lebedele, Cuore. Capitol separat pentru El Zorab pe care mi-a citit-o bunicul, și după aceea nu știau cum să mă mai calmeze că boceam cu zgomot și scandal:). Acum mai recent, “Zuleiha deschide ochii”, “Oscar și Tanti Roz”…Filme nu mai zic… De la Love Story pâna la Gladiatorul, Hachi…Însă unul care m-a rupt de tot..m-au dus fiicele mele când erau mai mici. Ele citiseră și cartea: “The fault in our stars”. E greu de privit și plângeam toate trei la unison.
PS La Titanic aș fi plâns, însă l-am văzut la cinema cu colegele de liceu. Și era un tip lângă noi care plângea cu atâta zgomot că ne-a bușit râsul cu toată drama în desfășurare…. Sorry😀
Comentariu beton!22
@Ana Georgia,
Daca ai plans la ‘Zuleiha deschide ochii’, ‘Trenul spre Samarkand’ (de acelasi autoare) Este si Mai cutremuratoare. Recent am citit ‘Si muntii au ecou’ de Khaled Houseini, mi-au placut toate cartile lui, dar niciuna atat de mult CA Asta.
@Gianina, mulțam! Nu le știam.
Poate era chiar MV
@Gianina Trenul spre Samarkand e superba. Pana atunci am crezut ca Zuleiha a fost foarte buna…
Salutare, The Green Mile (Culoarul morții) m-a cutremurat… Titanic (Si baietii plang cateodata)…
Comentariu beton!21
Da da, Singur pe lume, Puiul, Colt alb, Fetița cu chibrituri, Lebedele, Cuore, etc. Ce mai plangeam in vremea copilariei cand citeam cartile. Cartile triste, preferatele mele.
Filme: Hachi, Pay it forward, Close (foarte recent). Am plans in hohote. Si n-am fost buna de nimic zile intregi dupa ce am vazut filmele.
Era sa uit Love story si Moulin Rouge, Pianistul…
Chiar ieri si alaltaieri am varsat o lacrima pentru o poveste adevarata. In Belgia au gasit osemintele unei victime care a fost ucisa acum 12 ani. Criminalul care a mai ucis si alte femei, a refuzat sa spuna unde a ingropat victima. Un vanator a descoperit acum 3 luni de zile niste oseminte care s-au dovedit a fi ale Brittei, fata ucisa. Am plans ca si cum as fi fost ruda cu fata. M-am bucurat in acelasi timp ca parintii isi pot ingropa fiica😢
Comentariu beton!19
”Crimă și Pedeapsă”. Mărturisesc că nu am putut să o citesc. Am început-o de vreo 2-3 ori, dar nu am reușit să trec de scena uciderii calului. De fiecare dată s-a lăsat cu plâns în hohote și zvârlit cât colo cartea. Am încercat inclusiv să prind cumva paginile respective ca să nu le mai parcurg, dar tot s-au desprins și câteva rânduri au fost suficiente ca să mă termine psihic.
Știu, e o capodoperă a literaturii universale (și cu asemenea scriitură, chiar e), shame on me, dar n-am putut, frate, n-am putut. Și nici nu mai încerc, oi nimeri și fără s-o fi citit.
Pe mine „El Zorab” mă termina psihic. Am urât cu obstinație poezia aia.
Am citit Crima si Pedeapsa. Foarte trista. Eram intr-o pauza la scoala cand am citit capitolul cu pricina. Am facut eforturi enorme sa nu plang. Mi-era rusine de ce or sa zica baietii din clasa😞
Primul film la care am plans a fost „Love story”, iar ultimul, un film turcesc: „Miracol in celula 7”. Merita vazut!
Mi-am adus aminte acum, ca am vazut ca a murit Coolio, ce am mai plans la „Gangsta’s Paradise”.
Am plâns la Miracol vreo 5 ore în continuu. Mi l-a recomandat o prietena și după ce am terminat filmul (deci vreo 2 ore de bocit) am sunat-o și am mai plâns vreo 3 ore împreună la telefon…. Asa ceva nu am mai pățit de mult.
Batman vs Superman: Dawn of justice
Cum să moară Superman?
Ești un insensibil, bă.
Pățăști, dacă te uiți la filme romantice.
Mie filmu’ ăla mi se pare cel mai prost și neinspirat din universul DC.
Iar intriga filmului de-a dreptul tembelă. Cum să-i pui pe Batman și Superman să se bată? Cum? Ca și cum i-ai pune pe Bambi și Lion King în ringul de MMA.
Au mai făcut ăștia un desen animat cu Superman care o ia razna după ce nu-știu-cine o omoară pe Lois Lane și supereroii cică tre’ să-l potolească.
Nu m-am uitat la așa ceva. Refuz să cred că cineva e atât de gunoi încât s-o omoare pe Lois. M-am enervat la culme de lipsa de originalitate a producătorilor. 🤬🤬🤬
Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay, cu plâns sfâșietor
Apa proaspătă pentru flori – Valerie Perrin
Arsă de vie – Souad, cutremurătoare
Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini
Acolo unde cântă racii- Delia Owens
Pe toate le-am citit în ultimul an și am plâns la fiecare în parte.
Comentariu beton!20
Am citit se numea Sarah acu vreo 10 ani.
N-am scos un cuvânt 3 zile după ce am terminat-o. 😶
Comentariu beton!13
Ultima oară am plâns prin noiembrie, când am văzut cât mă costă biletele de avion să venim în Romania. Dar am plâns de multe ori când eram în Ro și vedeam futurașul de salariu. 🙄😂
Comentariu beton!23
Deci banii sunt singurul lucru de pe lumea asta care te emoționează pe tine? Mă, ce să zic, tot e bine, ar fi putut să nu fie nici măcar ăsta. 🙁
@Mihai, parcă ziceai ceva de cei care nu au simtul umorului? Ai început și tu să ți-l pierzi odată cu înaintarea în vârstă? 🙄
Stai liniștit că și eu „dau apă la soricei”, dar efectiv nu îmi aduc aminte acum când s-a întâmplat ultima dată.
Aham, precis e de la simțul umorului care-mi lispește mie…
@Emil
Carte sau film, nu deviați de la subiect!
Mi se umezesc ochii des. Dintotdeauna, în multe situații. De la o amintire, de la o scenă dintr-un film, de la o carte. Ultima carte la care am lăcrimat a fost „Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău” de Fredrik Backman.
Ps: nepotul citește acum, la doisprezece ani, „Winettou”. Și îi place tare mult. Și asta mă emoționează.
Eu plang des, la toate filmele pomenite, la carti (aveam in adolescenta o pasiune pentru povestile tragice de iubire, Love Story, N-a trait decat o vara, etc) si la postarile tale pentru diverse donatii deseori m-am trezit cu ochii umezi.
Ultimul film la care am bocit a fost Manchester by the sea, nu-l vazusem la vremea lui si a fost recent pe unul din HBO-uri.
Muzica nu intra în întrebare, dar zic neîntrebată: sunt 2 melodii pe care nu le pot asculta până la capăt şi evit să le pun când sunt la volan: Come away Melinda (Uriah Heep) şi Last kiss (Pearl Jam)
La mine sunt Ciobănașul singuratic al lui Zamfir și Au înnebunit salcâmii al lui Tudor Gheorghe. Mă răscolesc până în măduva oaselor de fiecare dată.
La James Blunt – Monsters si la Jackson Galaxy – Grieving Your Cat, Dog or Any Other Animal Family Member. Ajuta un pic pentru cine trece/a trecut prin asta.
Father and son – Cat Stevens , The living years – Mike and the Mechanics și bineînțeles Who want’s to live forever-Queen. Astea trei ma fac sa bocesc întotdeauna.
He he, unele dintre noi, care se confruntă cu simptomele premenopauzei, plâng și la reclame și la teleenciclopedia 🙂
Dar, dac-ar fi să pomenesc o carte la care am bocit în tinerețe, ar fi Jane Eyre ori, din alt registru, când a murit Logofătul Andronic în cărțile istorice ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
La film, la A star is born, plângea sala întreagă când murea bietul Bradley și eu, cu sughițuri. Dar și la ultimul episod din Friends.
Ultima oară: film german-croat pe Netflix, Faraway (tradus Undeva departe, parcă) – plâns și râs în aceeași măsură. Recomand.
Comentariu beton!12
Da, modul in care a murit Andronic m-a lasat si pe mine cu un nod in gat.
Culmea, cartile istorice ale R O-B nu prea sunt cunoscute, ea fiind mai degraba cunoscuta pentru romanele politiste desi eu as pune seria cu logofatul la acelasi nivel cu Pardaillan al lui Zevaco si mai sus decat Cei 3 muschetari.
La filme si la mine pe lista e The Green Mile apoi 300 cand moare Leonidas, unele episoade din MASH, moartea lui Han Solo in Star Wars, a lui Antony Hopkins in Meet Joe Black si sfarsitul lui Avengers Infinity Wars cand moare jumatate din populatia universului. Sa nu uit de Lista lui Schindler cand spune ca ar fi putut salva inca 2 oameni cu verigheta si finalul cu supravietuitorii.
@whitewolf: n-am plâns la Meet Joe Black, dar mi-a plăcut enorm. L-am văzut și revăzut zilnic timp de-o săptămână. Nu mă puteam sătura de el.
@whitewolf La Avengers si tot ce tine de francizele de tipul asta ma lasa totul rece pentru ca STIU ca vor gasi o solutie ca majoritatea momentelor dramatice sa fie reversibile. Ca sa nu mai spun ca ma enrveaza la culme stilul Marvel de a avea un moment super dramatic si apoi a face o gluma ca sa diminueze impactul. Doamne feri sa simta publicul greutatea momentului si sa nu fie „entertained”.
Plang la tot ce inseamna destin tragic de copii si animale. Simt ca ma baga in pamant suferintele lor si de-aia, mai nou, refuz sa vizionez filme si sa citesc carti despre asta.
M-au rupt Colt Alb, El Zorab, Puiul, Catelusul schiop si cartile si filmele despre abuzurile adultilor fata de cei vulnerabili. Probabil de-aia lumea adulta nu ma emotioneaza la fel ca lumea celor mici si a animalelor.
Nu am plans la Titanic dar sigur ca mi-a parut rau de ei.🙂
Eu am plâns la copil in camera acum doua zile, eram desculț și el se jucase cu lego in seara precedenta.
Comentariu beton!22
Nu a menționat nimeni până acum „Togo” (Ericson) și „War Horse” (Spielberg).
Ultima dată am plâns la filmul Close. Am plâns de fiecare dată când am recitit La Medeleni, la partea cu sinuciderea Olguței.
Comentariu beton!13
Cum am putut sa uit La Medeleni😭. Si sadomasochista, am citit de cateva ori doar paragraful cu pricina, sperand ca mi-a scapat mie ceva…. saraca Olguța 😢
N-am putut să termin cartea aia. Când mi-a picat în mână, după diverse romane obligatorii pt școală si altele „opționale” de vacanță, pur și simplu n-am mai rezistat cu încă o carte care se petrece la țară.
Bine, după Cireşarii, nicio carte din literatura română, pentru mine, nu s-a mai ridicat la același nivel. Și-am plâns de mamă-mamă de fiecare dată când am citit toată seria.
Am plâns la Puiul, Titanic.
Ultima dată la acest articol https://www.vice.com/ro/article/wxj8ax/marturie-victima-gheorghe-burnei?utm_source=vicefbrom
@Florina, incredibil articolul, am un blocaj, nici nu stiu ce sa zic…😥
Erich Maria Remarque, 3 camarazi, Soroc de viață, soroc de moarte, și altele
Arcul de Triumf
Pe langa unele titluri care apar si mai sus, in articol sau in comentarii, mai pun pe lista:
– Game of Thrones, S6.Ep5 – The Door, la final, cand am aflat de ce era Hodor Hodor
– Ozark, S3.Ep9 – Fire Pink, tot la final, cand Wendy il abandoneaza pe frate-su in parcare…si dupa; dar tot episodul a fost foarte incarcat – monologul lui Ben din Taxi, de la inceput – senzational; wow…ce actori…Laura Linney si Tom Pelphrey
– Giri/Haji, ultimul episod, scena absolut surprinzatoare de pe acoperis dinspre final (nu zic mai mult, ca nu cred ca stie multa lume serialul, dar cine l-a vazut intelege); chiar recomand cu multa caldura Giri/Haji – serie scurta anglo-japoneza din 2019; e pe Netflix
Oh, Cuore, Fetița cu chibrituri, Biblioteca de la miezul nopții, multe
Am plans la „La vita e bella”, chiar spre final cand baiatul is regaseste mama
Plodul meu tocmai a plâns cu Colț Alb în brațe. Eu piș ochii la absolut orice, fie că-i trist, fie că-i happy. Ultima dată am bocit la Supernatural, când a murit Bobby. La cărți, am mieunat ultima dată la Calea Victoriei, când s-a împușcat Sabina.
Plang la toate filmele in care sunt chinuite sau mor animale. Ma afecteaza asa tare ca nici nu ma mai uit la ele, daca stiu ca asta se va intampla.
La poezia aia cu gandecelul strans in palma plang si acum, plangeam si cand eram mica. Oribila poezie
Nu stiu daca e din cauza/ datorita tiroiditei Hashimoto, dar plang si la reclame. Iar „Oscar si tanti roz” aduce inundatie la mine in casa.
ultima-ultima aseară, la un clip pe youtube cu animale care salvează alte animale. N-am bocit așa de tare la filmulețe cu animale care salvează oameni cum am bocit la ăsta, și are și vreo 40 de minute
Ultima dată am plâns la o piesă de teatru, “Extraordinara viață”, la TNB. Asta a fost neobișnuit pentru mine, în rest sunt destul de fraieră, plâng la filme și cărți. Dar mă bucur că fac asta, e un fel de catharsis.
Dar voi la desene animate nu va uitați? Când Anna se sacrifica pentru Elsa și devine statuie de gheață…? Sau când Fulger McQueen frânează înainte de linia de finish și renunță la primul trofeu din viata lui, ca să se întoarcă să-l ajute pe Rege sa termine ultima cursă…? Sau când toți spectatorii îl recunosc pe Doc Hudson în echipa tehnica a lui McQueen și îl ovationeaza…? Cred ca am văzut Cars de vreo 573 de ori. De fiecare data fazele astea doua ma emoționează maxim! Cu lacrimi, adică! Da, am văzut și eu filmele despre care ati scris voi și citit cărțile, m-au impresionat profund, poate am vărsat o lacrimă, dar n-am pățit ca la desenele animate.
Mpare rău, dar la desene animate chiar n-am plâns niciodată. Nu știu de ce, dar creierul meu nu poate să empatizeze știind că e animație.
Eu plâng și la desene, evident. Cel mai mult și de fiecare dată plâng la Spirit – Stallion of the Cimarron. Iubesc caii, soundtrack-ul e emoționant, rețetă de succes pentru lacrimi.
Cum sa nu plangi la Bambi sau Coco?🙄
La Cars n-am plans, dar filmele mi-au placut foarte mult (am fost emotionata, clar)😊
I feel you!🥹
Ba da!
O, daaa, și acum îmi aduc aminte de unele episoade din Blue, fii-mea râdea și la mine se activau lacrimile la unele faze. 🥹
Wall-E, cum să nu te emoționeze măcar 🥺 Eva, Evaaa!
Acum ceva saptamani la Labis. Jurnalul pierdut – Cosmin Perta
mereu îmi curg lacrimile la Bradul lui H.C.Andersen, Cățelușul șchiop al Elenei Farago, Un om necăjit de Sadoveanu și cam toate poveștile cu animale ale lui Jack London- Colț Alb, Mihail câine de circ, Chemarea străbunilor.
ultima jelanie lecturistică a fost weekendul trecut, când am citit Hoțul de cărți de M.Zusak.
Comentariu beton!11
Nici nu stiu de unde sa incep… cred ca prima poezie la care am plans a fost Gandacelul – cum poti sa scrii asa ceva pentru copii? Apoi El Zorab si sigur or mai fi…
La povesti, Fetita cu chibrituri – aveam vreo 12 ani cand am citit varianta originala si nu intelegeam nimic. Apoi mi-a spus mama ca am plans asa rau cand am auzit-o, ca a schimbat finalul pentru mine.
La carti cred au fost multe, dar rau tare am plans la A Thousand Splendid Suns si The Kite Runner (citite in engleza, ca eram deja plecata din tara… n-am avut curajul sa le recitesc).
La filme am lacrimat la multe (mai putin la Titanic) si ieri imi povestea piticul de 7 ani ca au vazut Black Beauty la after-school si a plans…
Singurul film la care am plans vreodata este Gladiatorul.
Pfaiii, daa, cārtile lui Khaled Hoseini m-au terminat si pe mine. Si cele ale lui Parinoush Saniee m-au lāsat cu inima praf ( Tatāl celuilalt copil, Cel care mā asteaptā, Cei rāmasi si cei plecati), la toate am bocit.
@Andreea, la Gladiator am plans si eu… si la multe altele, doar Titanicul l-am „ratat” la plans. N-as sti sa spun de ce, cred ca mi s-a parut un pic trasa de par povestea (nu dati cu pietre).
Ultima dată m-am trezit cu lacrimi pe obraji la un show (live) de stand-up, acu vreo lună. Cât s-a râs în seara aia!Scuze, ai zis plâns la filme sau cărți. Păi e simplu: Lista lui Schindler, revăzut recent
Scena aia în care coboară prizonierii din tren la Auschwitz și cerul e plin de cenușă…
Pe mine m-a mișcat mult scena în care Oleg, băiețelul cu șapcă, își caută ascunzătoare în ziua în care are loc o selecție în lagăr, iar copiii urmează să fie urcați în camioane cu destinația exterminare. Caută băiatul și tot caută și găsește toate ascunzătorile ocupate. Și atunci se duce la latrine și sare înăuntru. Imaginea aceea, cu băiețelul până la umeri în rahat, cu fața mânjită, tremurând, m-a urmărit multă vreme. https://www.youtube.com/watch?v=y38DT9T3wJw&ab_channel=Classicclip
Adú, un film cu un bāietel refugiat , super trist, cine m-o fi pus.. Au urmat altele cam cu acelasi subiect. The life ahead (cu Sophia Loren bātrânā, grozavā), Azali, Trees of peace sunt altele. Bine, eu am bocit si la Suferintele tânårului Werther si la ce ati scris voi pe aici prin copilārie. Sunt multe ale cāror titluri nu mi le amintesc, vârsta, maicå. Nici toate diacriticile nu mi le mai dā telefonul āsta, sorry 😞
Ma uitam la „Futurama”. A fost un episod al draq de trist la final. Am lacrimat la piesa de generic:
Connie Francis – I will wait for you
https://youtu.be/Mi57d50pCUw
💔
Nu-l vom uita niciodată pe Seymour…
Dacă vreți să-l revedeți cu niște șervețele lângă voi: Jurassic Bark s04e07
Avatar 2. Am plans cu muci de mai multe ori, sufletele sensibile care au vazut filmul stiu clar fazele…si da, evit sa ma uit la tot ce contine faze cu animale care mor, ma impresioneaza maxim.
Hai MV, un subiect vesel azi? 🙃
Am plâns non-stop stop la filmul Sub aceeași stea, în 1 ianuarie. Dar a mai fost vânt și aseară când mă uitam la Doctorul cel bun.
Podurile din Madison County…..si cred ca l-am vazut de 7 ori 🙂
Bunica mi-a zis sa-ți spun ca ii pare rău- Backman , dar in general tot ce scrie omul ma face sa scot răul din mine. Iar la filme plâng mega ușor, nu trebuie sa fie din categoria drama. La animații copiii ma striga ca știu deja scenele care ar putea sa ma facă sa bocesc, fără sa fi intrat in poveste măcar. Pur si simplu apare Elsa care cânta “Cine ești?” (Frozen 2) Și jbang siroaie de lacrimi. Dar un film la care am plâns cap coada este The light between oceans!
Pfoai, uitasem de „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” si de „Un bărbat pe nume Ove”ale lui Frederik Backman. Am bocit și eu la Frozen😁, Bambi, Leul Rege, la Happy Feet…🙈
Playbook – Netflix, cum sa plângi când urmărești un documentar despre antrenori ? Ehe, uite ca am plâns așa de la început – episodul cu “Doc” Rives – cum a vorbit omul acesta despre viața. Și mai plâng din când in când dacă aud o anumită melodie – nu e legată concret de nici un eveniment din viața mea, dar parca îmi mângâie sufletul.
Pe langa cartile care s-au mentionat deja prin comentarii: Winnetou, Colt Alb, Cuore, La Medeleni- moartea Olgutei, Arsa de Vie eu am plans de fiecare data si la Prichindel al lui Jules Verne.
Cat despre filme.. ultimul a fost Operation Mincemeat.
Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa. Una dintre cele mai frumoase cărți citite ever. Am plâns în hohote!
A Man Called Otto. Doamne, cum am bocit… cu suspine cu tot
Bocitoare de meserie, aici!
Primele lecturi la care am plâns au fost Puiul și Fefeleaga. Ceva sfâșietor, vă jur! Ultimele au fost Băiatul cu pijamale în dungi, Dragoste și ură, O librărie în Berlin, Frontul de acasă, Gemenele de la Auschwitz, Daughter of the enemy, The fault in our stars. La ultima am bocit de 2 ori, că am văzut și filmul.
Iar la filme…ehe, tată, aici să te ții bine: bocit la Culoarul Verde, la Închisoarea îngerilor, Pianistul, Cinderella Man, Gladiatorul, Memoriile unei Gheișe, Closer, Doctor Zhivago, Hachiko, Lista lui Schindler, Jane Eyre(și carte și film), Pacientul englez, La răscruce de vânturi, The Notebook, Love story, Titanic, Me before you(și carte și film), Miracol în celula nr. 7, .Nașul 3, Lion, Bohemian Rhapsody, Three billboards outside Ebbing Missouri, 12 years a slave, Legendele Toamnei, The Persuit of Happiness, PS: I love you, Collateral Beauty, Friends reunion… Oh, și câte ar mai fi! Vă spun, bocitoare de meserie! 🙈
The Notebook:
-What do you want?
– …
-Tell me what do you want?
-I don’t know!
M-am enervat la faza aia de numa’.
🤣🤣🤣🤣🤣🤣
@JT: Asta?
„Would you stop thinking about what everyone wants? What do you want?”
„I could be whatever you want. You just tell me what you want, and I’m gonna be that for you.”
😁
@john “WHAT DO YOU WANT?
It s not that simple…”
Ai uitat esențialul:)) ca femeie, am înțeles perfect dialogul!
Vaaai, ce-am bocit la Bohemian Rhapsody. Dar am bocit încă de la început când am realizat, din nou, în ce beznă se trăia în țara asta și la nivel cultural, cum nimeni nu-și imagina vreodată că artiști de asemenea calibru ar putea avea concerte la noi în țară cu lejeritatea cu care le aveau în alte țări in turnee sau – grozăvia lumii – să meargă la un concert în străinătate așa pur și simplu. Nu-s născută chiar ieri, știu că altele erau problemele mai grave ale țării în comunism, dar m-a întristat extrem de tare revelația asta legată de muzică și de marii artiști ai acelor vremuri. Părinții mei sunt și erau fani Queen chiar în perioada lor de glorie, făceau rost cumva de discuri ale lor și ale altor artiști și au confirmat că era de neconceput să crezi că ai putea cumva vreodată să mergi la un concert.
Terminator 2 faza cu 👍 in otel topit.
Când a pierdut Romania la fotbal in sferturi cu Suedia. De atunci nu mă mai uit la fotbal.
Da, știu ce zici, din păcate eu m-am mai uitat. Am mai plâns de vreo câteva ori de atunci.
Steaua – AC Milan in finala CCE. De atunci nu mă mai interesează acest sport. World Cup l-am vazut numai pentru că se intampla pe terasă, la bere, deci colateral😬
Prima dată când eram mic de 7 -8 ani și am citit Balada meșterului Manole.
Apoi la toate alea cu animăluțe care suferă.
Acum mare, am umezeală la ochi la chestiile
cu mulțimi emoționate la unison, de ex. flash mob bine făcute, când văd surpriza din ochii spectatorilor, sau la concerte în care publicul preia versurile, și chiar la știri când e premiat vreun sportiv și se ridică lume în picioare.
Ultima dată umpic ș la Miley Cyrus -Jolene (varianta outdoor)
https://www.google.com/search?q=mileyCyrus-+jolene+outdor&oq=mileyCyrus-+jolene+outdor&aqs=chrome..69i57.27831j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8#fpstate=ive&vld=cid:10d2a87e,vid:wOwblaKmyVw
Luna trecută, m-a mâncat undeva să recitesc „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (romanul meu preferat până să o descopăr pe Agatha Christie). Am plâns când a murit Ana de parcă aș fi fost neam cu ea. În fond, citesc cartea a noua sau a zecea oară, deja suntem prietene vechi 😁
Mă emoționez destul de ușor la scene lacrimogene, dar de plâns… mai greu. Îmi scapă o lacrimă la El Zorab, la Repetabila povară, la Love Story, la Băiatul cu pijamale în dungi, la Cortina Agathei Christie, cât despre filme, am plâns la Hachiko. De cinci ori.
De fapt, ultima dată am plâns săptămâna trecută la o știre despre doi nenorociți care și-au omorât fetița de nici trei anișori, dar nu despre asta era articolul.
Cazul in care au dat vina pe un accident de masina si cu fuga de la locul accidentului? Cand de fapt au omorat copilul alt undeva? Niste nenorociti🤬 cum e posibil asa ceva?😢
Am plans mult la „La vitta e bella”. Atat de mult incat desi stiu ca e o capodopera, nu am mai putut sa il revad de acum 10-12 ani, doar ca sa evit sa mai traiesc toata durerea aia. Similar si la Baiatul cu pijamale in dungi si alte filme despre Holocaust. Am mai plans mult la un film de dragoste cu Betty White – The lost Valentine, la Marriage Story, dar asta si pentru ca treceam prin furtuni emotionale la momentul vizionarii. Am plans recent la From Scratch, o miniserie de pe Netflix care pe cat de frumos a fost realizat, pe atat de tare mi-a rupt sufletul. La carti am plans cand eram copil la Singur pe lume, la Pe aripile vantului, unde am citit cartea inainte sa vizionez filmul – de dezamagire ca Rhett si Scarlett nu raman impreuna.
Recunosc despre mine ca sunt sensibila si empatica si vars cateva lacrimi la multe filme si carti, ce am mentionat mai sus sunt acele momente in care am plans serios, cu rauri de lacrimi si servetele folosite, nu doar 2 lacrimi prelinse pe obraz.
Edit: postasem comentariul meu din greseala ca raspuns la un alt comentariu. Sper ca acum am postat corect.
“Extraordinary Attorney Woo”, primul episod, acum vreo două săptămani. Irațional, boceam acolo la comedia coreeană de parcă era “Puiul”. Și nici măcar nu eram atât de tristă. Ce face o furtună de hormoni din om: am dat o lacrimă ieri la o poză cu berze în ninsoare. Sniff!
Facand exceptie de la lacrimile care mi-au curs doar citind titlurile de mai sus(vazut/citit tot), am plans in hohote la Elvis, momentul in care renunta…
Plangem ca suntem oameni sensibili.
Eu plangeam in hohote la Veronica. Iubita mea mama incerca sa ma linisteasca!
Plang la filmele de dragoste… ma emotioneaza teribil scenele astea gen “Love story”, “Me before you”, “Ghost”…
Plang cand vad un cersetor ca primeste din toata inima ceva de mancare.
Stiati ca cersetorii englezi refuza deseori mancarea? Ei vor bani!
M-a socat asta!
Plangem si e bine ca e asa….
Huh “Cuore”
…Doamne, e greu sa imi amintesc cate carti m au impresionat acum.
Dar mi-a placut subiectul!
Eu sincer nu ii mai vad pe tinerii din ziua de astazi sa planga la carti!
Plang doar la ce ii loveste viata insa…
Te citesc cu mare drag!
semnat
O tipa printre straini…
Nu stiu ce sa zic – piticul meu are abia 7 ani si acum invata sa citeasca (in germana…), asa ca mai are un pic pana la carti.
Dar la filme plange deja – am scris mai sus ca tocmai a plans la Black Beauty si mi-a povestit doua zile de calutul negru. Si aseara sotul se uita la True Spirit (nu stiu cum e tradus in romana) si l-a prins si pe el… si iar a plans la scenele cu furtuna.
There is hope! 🙂
Am plans ascultand „When I see you again” si „nothing compares to you”, nu mai zic de „I will survive ” sau „Alive” a Siei dupa prietenii si relatii incheiate. La performance-ul Marinei Abramovic, „the artist is present”, cand apare Ulay si se emotioneaza amandoi.
La filme cu animale care sufera nu ma mai uit dupa ce m-a distrus „Marley and me”, dar am recuperat cu „7 pounds”, „Gladiatorul”, „Shawshank redemption” si „Collateral beauty”.
Alexandre Dumas- Vicontele de Bragelonne, ultimul volum, de fapt, ultimele capitole. Gala Galaction- Papucii lui Mahmud. Filme, mai multe…
Ah, acum mi-am adus aminte, nu cred că s-a mai zis: Cella Serghi – Viață, viață, cusută cu ață, Pânza de păianjen. Doamne, cât am putut să bocesc la ele. După Viață, viață n-am mai pus mâna pe nici o carte de ea. Mai am unele necitite în bibliotecă, își așteaptă momentul.
Daaa, Cella Serghi cu Pânza de păianjen, dar asta am citit-o mai demult. Mai jos m-am rezumat la chestii mai recente, că așa sunt o plângăcioasă notorie și plâng atât la desene animate cât și la cărți și filme, cum e ceva mai romantic cum gata, sunt cu nasu-n șervețele.
Exact, am plans si eu la Cella Serghi, de curand am recitit Gențiane.
Dar Viata, viata… nu e de Ileana Vulpescu? alta storcatoare de lacrimi.
Eu observ ca plang la pasaje care se potrivesc pe undeva cu situatii traite de mine, incercari emotionale prin care am trecut.
Am plans si cand am citit pe aici, poate tocmai de asta imi place blogul lui MV ca e mai pe emotie.
Ma simt bine ca plang, nicio jena, asta e, imi trece si gata!
Cum zicea și Greta2, Ileana Vulpescu e autoarea cărții Viață, viață… Și da, am bocit. Eu am bocit și la Arta conversației.
Ultimul film la care am plans a fost Danny Collins, vazut intamplator la tv acum vreo luna: https://m.imdb.com/title/tt1772288/.
Bineinteles fiindca am dat peste Al Pacino.
De obicei nu plang nici la carti nici la filme. Evident ca uneori mi se pune nod in gat sau mi se umezesc ochii la cate o scena mai sensibila sau un dialog mai de suflet.
Singurul film la care mi-au siroit lacrimile pe obraz a fost Sophie’s Choice. O singura data l-am vazut si nu mai pot sa il revad, atat de tare m-a impresionat. Poate a fost si conjunctura, l-am vazut pe caseta video in zilele revolutiei si eram insarcinata in 6 luni.
Baietii din Strada Pal, de Molnar Ferencz, Idiotul, Parfum de femeie, Prietenii mei, elefantii, Imparatul mustelor, Fetita cu chibrituri, Ratusca cea urata, povestire pe care as indroduce.o in programa scolara. Si multe altele ….
Lista e lungă, iat la Winnetou bifez și eu; într-adevăr, o parte din mine a murit cu el. Dacă antipaticul ăla de Karl May n-ar fi fost mort demult, m-aș fi organizat eu să-l razbun pe apaș.
@Obombo Nu e cazul. A fost răzbunat când Karl May a scos prima oară nasul afarà din Doicia, în Turcia, i-a ieşit pe nas. Numai în boleşniță a ținut-o.
Păi, să vedem. Mă uit la anime-uri (desene animate japoneze) și am plâns mult la Inuyasha și Hakuoki, iar dintre cărțile din ultima vreme m-au emoționat (a se înțelege plâns în hohote) toate de la Deborah Harkness Cartea pierdută a vrăjitoarelor, Școala Nopții, Cartea vieții chiar și Fiul timpului.
O carte faină pentru tineri sau adolescenți, Apărătorii de Radu Ciobotea , un fel de Assasin’s Creed de România.
În rest, multe filme romantice la care plâng de obicei și un film foarte emoționant A dog’s purpose din 2017.
Daca ajungem la capitolul anime, lista de momente lacrimogene deja se lungeste :)) Your lie in April, Paradise Kiss, Cowboy Bebop, Ginban Kaleidoscope, asa cum am mentionat mai jos: Grave of the Fireflies.
Cu toate trope-urile stupide pe care le au unele din ele, multe din povestile din manga si anime reusesc sa fie mai emotinante si sa surprinda audienta prin decizii radicale pe care nu le prea vezi prin media si entertainment in vest.
Referitor la Discovery of Witches, nu am vazut decat serialul, care nu m-a impresionat in mod special, dar nu m-ar mira sa fie mult mai bune cartile.
The Travelling Cat Chronicles, Hiro Arikawa și la cartea lui Backman cu bunica, le-am citit aproape una de alta și am plâns cu muci.
Ultima data am plans zdravan la filmul „Me before you”, ca l-am vazut abia acum vreo 8 luni. Dupa aia m-am dus la Paris si-am cautat parfumul, ca na, bocim dar ne mai si revenim.
La Hachiko am bocit de numa’ si nu vreau sa-l mai vad niciodata, dar mie imi dau lacrimile si cand vad filmulete postate de Kola Kariola sau altele similare.
Puiul, Gandacelul sau Fefeleaga mi se par ingrozitor de deprimante si nu vad de ce i le-as da fiica-mii sa le citeasca. Nici nu cred ca le-ar citi, de altfel, ca ea e in faza cu literatura fantastica sau chestii soft cu adolescenti.
Discursul lui Sheldon la ceremonia de acordare a premiului Nobel n-a mișcat pe nimeni până la lacrimi ?
Nici nu menționez care e filmul pentru ca e imposibil, cred, să nu știți cine e Sheldon.
Am bocit de-a sărit cămășa pe mine cele două episoade finale, încă de la începutul lor, nu doar la discurs.
Sencs, Rox, mi-a mai venit inima la loc !
„Puiul” și cam toate povestirile lui Brătescu – Voinești, acum le iau din nou la rând cu băiatul cel mare 😀
„Ochii panterei” – Ambrose Bierce
Am plans la multe carti si filme, dar un film la care am plans de la aproape inceput pana la sfarsit (de fiecare data cand l-am vazut) a fost filmul animat “Up”. M-a emotionat foarte tare filmul acela.
Prima carte la care am plâns a fost Zivorad Mihailovic – Băiatul de pe Strada Liniștită. Aveam 7 ani și încă am cartea. Am mai plâns când am citit Oscar și Tanti Roz, Un bărbat pe nume Ove, Cuore, inimă de copil, Se numea Sarah, La Medeleni – când s-a sinucis Olguța, Fetița cu chibrituri, Buratino, Lumina dintre oceane, Arta conversației, Arta compromisului, Viață, viață cusută cu ață.
Primul film la care am plâns a fost Buratino, era un film serial după Tolstoi și se dădea seara la televiziunea moldovenească, în episoade. Aveam vreo 4 ani și refuzam să mă culc că se terminase episodul când Buratino rămăsese închis în cușcă și șobolanii îi furaseră pâinea. Este un episod care a marcat toată famila. Nu reușea nimeni să mă liniștească. Pe urmă i-am convins să îmi cumpere și cartea.
Am mai plâns la Love Story, Titanic, Toamna la New York, Pay it Forward, The Green Mile, La vita e bella, Sweet November, Ghost, Podurile din Maddison County. Încă refuz să mă uit la Hachiko.
Nu as putea spune cu precizie când „mi-a intrat nisip in ochi” ultima dată, să tot fi fost acum câteva săptămâni, când 2 elevi (care tocmai că nu au note foarte mari) mi-au zis „doamna de română zice că sunteți un profesor foarte bun. Și noi credem la fel și am vrut sa va spunem”. In altă ordine de idei, indiferent de cate ori recitesc, îmi dau lacrimile la final la „ultimul mohican” (înmormântarea lui Uncas) și „să ucizi o pasăre cântătoare”. La filme…well, la titanic nu am plâns, dar la gladiatorul parcă tocam ceapă la final. Și la 300.
@Ana Georgia,
Daca ai plans la ‘Zuleiha deschide ochii’, ‘Trenul spre Samarkand’ (de acelasi autoare) Este si Mai cutremuratoare. Recent am citit ‘Si muntii au ecou’ de Khaled Houseini, mi-au placut toate cartile lui, dar niciuna atat de mult CA Asta.
Ohoooo!!! Plâng la orice mă sensibilizează: filme, cărți, muzică, momente… nenorocirile și fericirile familiei, ale altora.
Îmi place să văd că ne sensibilizăm, asta înseamnă că suntem (măcar aici) o comunitate „omenoasă”. Că la nivel global e jale!
Ultima dată am plâns la Close și Un beau matin.
Subscriu la Hatchiko. Am plâns cu zguduieli, am speriat-o pe mama că nu mă mai puteam opri, cât a stat dragul în gara atât am plâns și eu, si finalul a fost picătura maximă. M-a marcat, visul meu este ca la pensie sa am și eu un Hatchi. As putea și mai devreme dar au nevoie de multa atenție. La Friends plâng de fiecare dată la sfârșit…l-am văzut de n ori, încât am învățat replicile, și cu toate astea, când ajung la final, plâng de melancolie, realizând tot a n-a oară că nu continuă și că probabil nu va mai exista un altul….
Și singura carte la care am plâns cu adevărat, nu nisip în ochi, a fost Vraciul – Profesorul Wilczur. Altfel, plâng cam zilnic când ma izbește realitatea 😂
0
@Criss, dacă plănuiești să îți iei akita, au nevoie, pe lângă atenție, și de o educație foarte fermă (ideal, dresaj specializat). E o rasă de câini cu o personalitate foarte puternică, ușor pot deveni periculoși. Nu te lăsa păcălită de aspect.
Știu, m-am documentat temeinc. De aceea amân pentru pensie, când o să am timp și de educaţie, și de atenţia necesară. Și am de gând să mă și specializez până atunci, am început așa timid cu tomberonezul din dotare și fac progrese😂
Ultima data – Episodul 3 din Last of Us. Controversatul episod pe care unii l-au vazut a fi propaganda „woke”, altii o capodopera si altii o corupere a povestii din joc.
Mi s-a parut un episod atat de uman, indiferent de preferintele fiecaruia, o exprimarea atat de frumoasa a ceea ce conteaza in viata, chiar si atunci cand lumea se distruge la propriu in jurul tau. Asa ceva nu are cum sa te lase rece.
Winnetou, o doamne, amintirile! A fost una prin primele carti citite pe cont propriu. Am iubit seria aia si am recitit-o cu placere si aceeasi speranta in suflet ca si tine.
Nu stiu cum sunt altii, dar observ cum devin din ce in ce mai emotiva, cu varsta. Sunt lucruri care in adolescenta sau pana in 25 de ani ma miscau, dar reactiile erau ceva mai reduse sau usor de controlat fata de momentul prezent, la 30+
Observ insa cu tristete si altceva. Prin comparatie, povestile de azi sunt din ce in ce mai simple, mai sterile, mai putin „ofensatoare” si cu un impact mult mai redus si controlat asupra publicului.
Nici nu a fost nevoie de ce a spus Mihai, sa se sesizeze vreo „mamike” din asta ca ii plange plodul. Deja suntem intr-un moment in care majoritatea povestilor sunt francize interminabile, cu super-eroi care reinvie de sute de ori, evenimente cu niste consecinte extrem de grave, dar mereu reversibile prin cine stie ce tehnologie si/sau magie.
Doamne fereste sa ia vreun „erou” din asta o decizie „imorala”, sau vreo decizie gresita sa aiba consecinte reale, de durata, cu impact emotional asupra publicului. Din punctul meu de vedere asta face ca asemenea literatura/filme sa fie extrem de perisabile.
PS: Daca vreti sa va testati capacitatea emotionala si daca ies sau nu lacrimile alea, va recomand Grave of the Fireflies, animatie de Studio Ghibli.
Hachiko e pe primul loc. L-am vazut de două ori deocamdată.
Cel mai recent, am plans la acest video: https://www.youtube.com/watch?v=7EyniGvsVg8
Derulez un proiect de constientizare a efectelor consumului de droguri in randul elevilor dar si parintilor acestora si l-am vazut pus pe ecran pus de unul din speakerii cu care mergem. Si am plans, da. Filme la care am plans? The English patient sau The Pianist spre ex.
Dar sunt multe altele.
Niciodată nu am plâns la o carte sau un film. Da, emoționat, umezit ochii, dar nu plâns. Cred că de la ideea că știu dinainte că e ficțiune. Bine, poate fi scris/filmat și după caz real, dar nu am plâns propriu-zis.
Ultima carte care m-a emoționat rău de tot a fost Băiatul cu pijamale în dungi.
Din diverse motive nu am mai vazut de ceva timp un film sau un serial, mai degraba fragmente din seriale de comedie de pe postul TV dedicat.
Asa ca pot sa spun ca m-a impresionat pana la lacrimi filmul cu „Hachiko: Povestea unui câine” si „Magnolii de otel”
Sigur au mai fost si alte momente din filme care au starnit emotii in acest sens dar acum nu imi amintesc.
In ceea ce priveste Winnetow, am citit cand eram in clasa a III-a. Terminasem penultimul volum (colectia BPT) cand fratii mei mari mari mi-au spus ca va muri. Am inceput ultimul volum si am renuntat. Nu am citit niciodata ultimul volum.
Casa de lângă lac/ The Lake House, Keanu Reeves și Sandra Bullock și coloana sonoră ABBA cu The day before you came
Cel mai recent la episodul 3 al serialului The Last of Us. Am mai plâns citind Trei camarazi, de Erich Maria Remarque (autorul, printre altele, al romanului Nimic nou pe frontul de vest). Iar după ultimul episod din After Life am avut câteva zile un nod în gât care nu trecea nicicum.
În copilărie, la Fetița cu chibrituri și la Privighetoarea și trandafirul (de Oscar Wilde). De fiecare dată la filme în care apar câini necăjiți, animale chinuite.
La filmul 1900 (Novecento). La Guardians of the Galaxy la moartea lui Yondu.
Rectific: The Legend of 1900 (nu 1900/Novecento). 🙂
Ma bag și eu în discuție. Eu am trei chestii la care plang:
1. Invitația la vals de Ileana Vulpescu, mi-a plăcut maxim cartea aia. Am citit-o de câteva ori și de fiecare data mi se rupea sufletul.
2. – 25 de grade. Plâng la filmul asta, doar uitându-mă la titlu. Sunt ca blonda care plânge când vede o coaja de banana pe jos, gândindu-se ca iar o sa cada. Asa sunt și eu când vad titlul filmului. Știu sigur c-o sa plâng.
3. Ori de câte ori aud la radio melodia un’estate italiana. Aici nu plâng, doar mi se umezesc ochii.
“Invitația la vals” e scrisă de Mihail Drumes.
Da! Aoleu, ce rușine îmi e! Am făcut un amalgam între Arta Conversației și Invitația la vals.
Citesc comentarii, mi-e ciuda si mi-e bine, pentru ca imi dau seama ce norocosi suntem ca avem posibilitatea de a ne bucura de atatea minunatii-carti, muzica, filme…
Mi-eciuda ca nu pot cuprinde cate as vrea, mi-e ciuda ca ele si tot ce creeaza ele bun in noi poate fi distrus, in secunde-fizic si in timp-spiritual..
Fix ieri în sala de cinema la Air.
Are Sonny(Matt Damon) un monolog la un moment dat de mi s-au înnodat lacrimile sub barbă la propriu.
Titanic, Hachiko.. râuri de lacrimi. Mai ales la cățel. Mi se umflă ochii numai dacă mă gândesc la scena în care, bătrân, umbla pe calea ferată în ninsoare și halucina stăpânul.
Ultima dată am bocit săptămâna aceasta, la unul dintre episoadele din „Call the midwife”. Este un serial destul de vesel în general, dar prezintă și cazuri de te lasă paf. De data asta copilaș născut cu focomelie din cauza talidomidei 😥
Ultima carte care m-a făcut să dau apă la șoricei: „Ultimul trandafir din Shanghai”-Weina dai Randel. Sunt o grămadă de situații triste pe parcurs, dar finalul produce inundație! (Cel puțin pentru mine)
tocmai m-am uitat la un video de la BGT si mi-au lacrimat ochii si am zis sa impartasesc si cu voi: https://youtu.be/4ViqdOMAPOk
La psiholog
Tristan si Isolda (aveam vrea 5-6 ani, am plans de s-o speriat maica-mea), Craiasa Zapezii, Fetita cu chibrituri, Colt Alb, Winnetou, mai tarziu La rascruce de vanturi, La Medeleni, Panza de paianjen, Of Mice and Men (Oameni si soareci, Steinbeck), Sa ucizi o pasare cantatoare (Harper Lee) si multe altele. De filme, recent Miracle in cell nr. 7. Chiar si la Shtisel mi s-au aburit ocelarii. Hachico n-am vazut, in schimb imi amintesc de un film rusesc cu aceeasi tema, Bim cel alb ureche neagra, vazut prin anii ‘80, cred, si bocit ohii din cap. Mai sant si altele, dar am la activ muuuult mai multe carti citite decât filme vazute.
Pentru că unii au bifat și muzica, am zis să amintesc de ceva românesc, excepțional ca interpretare în primul rând.
Mă face praf de fiecare dată și din ce-am văzut înduioșează teribil până la lacrimi mai pe toată lumea.
E singura baladă a lui PINTEA care merită ascultată, cântată “ cu noduri” (destul de sugestiv, nu?) de Anuța Tite ( a fost parte din coloana sonoră a filmului Pintea).
https://youtu.be/s_Tfubf6szA
Carte: Copilul-umbră – P.F. Thomese
Film: Grave of the fireflies
Serial: Death take a holliday – MASH
M-a scuturat emoțional ” Ingerul păzitor” al lui Danielle Steele, ” Coliba unchiului Tom”, ” Jane Eyre”. Am suferit aproape fizic la ” Hachico”, am oprit filmul de câteva ori.
Și tu ești din ăla de merge cu metroul/RATB și ascultă lumea?
Carte: ultima de semibeletristică aka Baietii isteti: Asalt pe Wall Street – Michael Lewis
Film: Whiplash (fazele cu antrenamentele în care sărea sânge din mâini) și Goooooood Morning Vietnaaaaaam (înseamnă că ești un pui de robot dacă la What A Wonderful World nu verși o lăcrimioară)
Acu’ mă duc să citesc comentariile și să culeg recomandări 😀
Patru filme la care plâng când mă uit, chiar dacă știu ce e în ele:
Le notti di Cabiria (1957) – IMDbhttps://www.imdb.com/title/tt0050783/
Interstellar (2014) – IMDbhttps://www.imdb.com/title/tt0816692/
Inside Out (2015) – IMDbhttps://www.imdb.com/title/tt2096673/
(aici nu sunt sigur, dar parcă da)
Wonder (2017) – IMDbhttps://www.imdb.com/title/tt2543472/
Am uitat:
Saving Mr. Banks (2013) – IMDb https://www.imdb.com/title/tt2140373/
Am plâns de curând la „Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici. Ororile războiului și ce răni adânci și amintiri sfâșietoare au lăsat nu au cum să te lase indiferent, mai ales când știi că sunt mărturii reale. Iar în contextul actual e și mai dureros.
Am citit cărțile lui Aleksievici, așa, cam una la 6 luni, ca să am timp să-mi revin din răvășeală… „Ultimii martori” a fost și ea cu batiste ude, dar parcă mai puține, m-a zguduit mai mult felul în care copiii au păstrat mai puține amintiri dureroase din război pentru că, după cum se înțelege din multe povești, adulții au avut grijă să îi ferească de multe orori. Tocmai mă gândeam să mă apuc și de „Rugăciune pentru Cernobîl”. Pregătesc șervețelele.
Altfel, multe cărți și filme m-au făcut să plâng, majoritatea celor deja spuse pe aici.
The Pogues, „Summer in Siam”, daca mă trezesc noaptea și îmi vine in minte, mă deprim groaznic, mno virsta ce sa zic.
Cărți , multe , din cele ce nu s-au zis pe aici , ar mai fi Pe aripile vântului , Insuportabila ușurătate a ființei – Milan Kundera și O viața măruntă.
La filme, is multe , dar cele care m-au lăsat fără glas și râuri de lacrimi și muci, ar fi : Shawshank redemption, Love actually (finalul din aeroport) , Terms of endearment, Green mile si Steel magnolias.
Pe lângă cele enumerate prin comentarii am mai plâns citind „Înainte să te cunosc”. Eram în autobuz, mai închideam cartea să nu creadă lumea că – s nebună de plâng, dar nu rezistam mult. Iar o deschideam, iar plângeam..
În viata de zi cu zi, sunt destul de tare….. Extrem de rar și doar în situații excepționale am fost văzută plângând. La filme, însă, mai ales dacă sunt acasă și nu la cinema….. Ultimul film la care am jelit, este The Judge. Din mai multe motive…. Robert Duvall joaca asa cum știe el, adică întotdeauna grozav, dar de curând am fost cumva în pielea lui Robert Downey Jr, când după o perioada de chin, tata a murit. Filmul e de 10, iar cu emoțiile mele alături îl fac de neuitat. Cel puțin pt mine.
Dar chiar sunt o plângăcioasa când e vb de filme…. Mai ales dacă nu se termina cu happy end. Exemple??? Nenumarate:
Legendele Toamnei
Podurile din Madison County
Mesaj intr_o sticla
Ultimul Noiembrie.
Am plâns când Billy Thomas din Ally McBeal s_a prăbușit în timpul procesului, am plâns când Big a părăsit_o pe Carrie în Totul despre sex, când Dr. Mark Green din E. R moare, când Billie protagonista seriei SexLife e total debusolata, când Daria din „noiembrie, ultimul bal” complet nefericita alege sa se sinucidă, când Michael Caine din Mr. Morgen Last Love decide sa scoată din casa lucrurile fostei soții…… Multe!!!!!!
Ultimul mohican, filmul din 1992.
Azi ultima oara la „Waiting for Bojangles” sau in limba originala, En attente de Bojangles. Francez. Foarte foarte bun. HBO Max
Eu plâng ca un copil la emisiunea lui Dragnea …când taie ceapa.nu știu alții cum sunt dar… Când vezi mana aia care alta data semna contracte preferențiale cu statul cum se mișcă grațios si taie feliuta după fetița de cepica… îmi aduce aminte de Paulie din Goodfelas https://www.youtube.com/watch?v=rQV6CijIzrc
Ma gândesc cum adevarul și dreptatea înving pina la urma și pling de la povestea emoționantă a unui borfaș ordinar încercat de soarta, care reușește pina la urma sa se reinventeze ca și umil bucătar. Poveste de viața cutremurătoare. Mai tare ca Bambi zic eu…
…plang la orice , carte sau film, cand moare Doby sau Plesneala, cand moare Olguta sau Luli, chiar acum recitesc Razboiul lui Hart, am plans de cateva ori (am spus ca o recitesc, da?),iar un film la care plang invariabil ar fi Good Will Hunting ..sunt multe, prea multe…. ce sa mai, sunt o plangacioasa 😊
În copilărie: pe lângă cele care au fost menționate, pe mine m-au emoționat teribil și Mizerabilii iar ca adult, cam tot ce am citit mai sus și pe lângă: The pursuit of happiness, Fractured și cel care mi-a făcut praf: After Life, unele scene din Prisoners. Cu siguranță mai sunt dar nu îmi amintesc acum. Ultima dată am plâns când am vazut un dans contemporan. Ce pot să zic, când mă emoționez sunt ca un burete stors dar nu mă deranjează:))
Poezia Gandacelul de Elena Farago
Moamă, nu-ș de unde să încep: la Colț Alb și la Hatchiko am rupt. Plus, la vârsta aia, și la ceva povestioară cu niște pui de mistreț, tragic, nu vreți să știți, imi propusesem să adopt vreo 7-8 purceluși „când mă fac eu mare”.
Așa, recent, am bocit când am citit Un bărbat pe nume Ove și ar mai fi câteva cărți și filme, pomenite pe aici.
Ultimul film care m-a pus în cap a fost Head full of Honey. Băi fete și băieți, mi-a dat Nolte la temelie, de și acum mi se umplu colțurile ochilor și a trecut o lună jumate de când l-am văzut.
Mi se intampla si mie, probabil ca ne transpunem (sufleteste) in pielea personajului intr-un fel sau altul, chiar daca acel personaj e un animal, si traim lucrurile ca si cand ni se intampla noua.
Plang, prea mult si prea des dupa o tragedie personala. Desi au trecut 9 ani de atunci, am ramas cu o sensibilitate aparte. ‘Nfine…daca stau bine sa ma gandesc am bocit de-a lungul vietii la multe filme, carti, poezii…toate au fost mentionate aici. Mai putin una dintre cartile care m-au marcat „Mica balerina”, despre scoala de balet rusa, cruzimea inimaginabila a antrenamentelor (Galina Ulanova era balerina). Aveam 8-9 ani cand am citit-o si o tin minte si acum. Imi pare rau ca nu mai am cartea, si asta tin minte, am imprumutat-o unei colege si nu mi-a mai inapoiat-o niciodata. Bestia! 😂😂😂