Articol scris de Iulia.

…

Dacă Vasilescu tot a fost chitit pe povești despre mâncare săptămâna asta, pornind de la articolul lui cu Vegeta mi-am adus aminte de geamantanul cu dulciuri pe care l-a adus bunicu-meu la un moment dat din Germania.

Treaba a stat cam așa: nu știu prin ce minune, cândva prin anii 80, bunicul a reușit să obțină viză, pașaport și ce mai trebuia ca să plece în excursie în Germania. Încercări au tot fost, pentru că pe strada unde locuiau bunicii mei fuseseră foarte mulți sași. Unii dintre ei au plecat legal, alții au fugit. Dar toți au încercat, în măsura în care era posibil, să mai țină legătura cu foștii vecini.

Așa se face că ei tot trimiteau „chemări” (ăia mai tineri care nu știți despre ce e vorba: pe vremea aia, ca să poți pleca în Germania – nu știu dacă era la fel și în alte țări, dar posibil e – trebuia să primești o „chemare”, adică un soi de invitație, de la cineva de acolo), dar Republica Socialistă România nu prea era de acord ca tovarășii săi să se flendure peste granițe, așa că erau destul de rare ocaziile în care ți se permitea să pleci.

Dar, în anul ăla se pare că bunicu-meu a tras lozul câștigător, că a primit aprobare. Ș-a plecat el cu Dacia lui cea roșie, 1 – BV – 1200. O să țin minte numărul ăsta de înmatriculare câte zile oi avea. În Dacie, două valize. Una cu cele necesare și una cu diverse de dus pe la sași – mai o țuică, mai o slană, o zacuscă, naiba mai știe ce a mai cărat el acolo. Eram prea mică să-mi pese de asta, dar știu sigur că a cărat chestii de genul.

Ei, a plecat el de plecat, dar și când s-a întors… băbăieți și fete, nici dacă se pogora însuși fiul tâmplarului pe Pământ nu cred că s-ar fi deschis cerurile și ar fi cântat îngerii așa cum au făcut-o atunci când a descărcat bagajele și a deschis… VALIZA!

Pentru că da, dragii mei, bunicul a umplut una dintre cele două valize cu care plecase numai și numai și numai cu dulciuri și chestii de ronțăit. Erau acolo chestii despre care nu că nu știam că există, nici măcar nu mi-aș fi putut imagina, în cele mai sălbatice vise, că ar putea exista.

Ciocolată de nu știu câte feluri, bomboane, Maoam, ursuleți Haribo, iepurași și Moși de ciocolată (habar n-am dacă era în zona Paștelui sau Crăciunului și nu știu de unde găsise și de unele, și de altele, dar mai conta?!?), borcane de Nutella, covrigei, sticksuri, cutii de Maxi Mix, pachete de cafea și de ness, cutii de cacao Nesquick… ce mai, o frenezie inegalabilă și de nedescris.

Țin minte că bunică-mea a făcut ca trenul când a văzut destrăbălarea asta, că ce naiba l-a apucat să dea banii pe prostiile astea? Ar fi fost suficiente 2-3 ciocolățele, acolo. Și niscai cafele – să fie, că nu știi când tre să dai pe la un doctor, ceva – și atât!

Asta în condițiile în care trebuie să vă gândiți că banii chiar nu erau o problemă. Problema era că n-aveai pe ce să îi cheltui. Și noi oricum am fost privilegiați, pentru că bunicul a lucrat în alimentație cea mai mare parte a vieții, a fost gestionar pe la diverse alimentare din Brașov. Iar mama a lucrat și ea o bună bucată de timp ca jurist în comerț.

Așa că eram printre cei care „se descurcau”. Că bunicul trebuia să anunțe musai pe cine trebuia când urmau să primească ceva „trufandale” la alimentară, iar cine trebuia mai ținea astfel minte că i se făcuse câte un pustiu de bine și mai închidea un ochi la micile trocuri care se derulau la ușa din spate. Că așa funcționau lucrurile. Pe bani cam puteai să faci pipi, puteai să tot ai, că altceva decât adidași de porc și frații Petreuș nu găseai în comerțul „oficial”.

Revenind așadar, m-am trezit cu geamantanul de dulciuri în casă. Pe care bunică-mea le-a descărcat binișor din valiză și le-a îndesat în servanta din sufragerie (chiar așa, mai folosește cineva cuvântul „servantă” în ziua de azi?). Sub cheie dublă. Vă explic acuș ce și cum.

Sufrageria bunicilor mei era o încăpere care a fost adăugată ulterior casei existente. Și era camera „a bună”, aia în care se primeau musafirii la sărbători. În rest, nu călca nimeni niciodată pe acolo. Din două motive. Unul – pentru că muzeul trebuia păstrat intact. Și al doilea, pentru că, nefiind folosită și dată fiind amplasarea ei, cu trei pereți la exterior, era un frigu dracu în camera aia mai ceva ca afară.

De asemenea, în sufragerie se mai găsea colecția de pescari chinezi și de balerine. Plus vesela și tacâmurile ăle bune, inclusiv colecția de pahare de cleștar. Așa că, pentru a preveni pătrunderea unor mânuțe mici și curioase și generarea unor potențiale dezastre în sfânta sufragerie, aceasta era păstrată încuiată cu cheia. Iar cheia era păstrată sus sus sus de tot, pe dulapul ăl mare din hol.

Așa se face, dragilor, că Muntele Dulciurică a ajuns să fie depozitat în servanta încuiată cu cheie din sufrageria încuiată cu cheie. Chin. Supliciu. Tragedie. Jale. Chin. Cum să știi, copil al comunismului fiind, că există în casă o tonă de dulciuri care mai de care și să nu ai acces la ele? Oricum, și dacă mi-ar fi dat mână liberă, vă dați seama că n-aș fi mâncat ca apucata din ele. Doar eram conștientă că, oricât de multe ar fi fost, tot urmau să se termine dacă mă-nfigeam în ele ca vițica-n lucernă. Așa că jur că le-aș fi consumat încet, cu parcimonie, savurând fiecare îmbucătură.

Dar nu mi-a fost dat să am parte de savurat, că le-am primit cu porția, așa după cum decidea Căpitanul, adică bunică-mea. Da până la urmă, bine ș-așa rău. Decât deloc…

Faza mișto e că, uneori, din grabă sau neatenție, după ce căutase naiba știe ce prin sufragerie, bunică-mea mai uita cheia în ușă. Pfoai, nu vă puteți imagina ce fericire era în sufletul meu în momentele alea. Dar și ce doze de adrenalină îmi luam.

Mă apucam să rotesc cheia în broască înceeeeeeet, înceeet de tot, să nu care cumva să audă Căpitanul. Apoi, după ce mă tăiau toate transpirațiile până dădea sărăcia de cheie o rotație completă în broască, taman când să răsuflu ușurată, descopeream că răsucise cheia de două ori. Și o luam de la capăt, înceeeeet…

După ce reușeam în sfârșit să descui ușa, urma apăsatul pe clanță și deschisul efectiv al ușii. Care, evident, se deschidea mai mereu cu un scârțâit destul de puternic. Dacă eram super mega norocoasă în ziua cu pricina, bunică-mea era p-afară, prin curte și erau mai mici șansele să audă scârțâitul. Dacă era zi cu ghinion, își făcea de lucru prin bucătărie, așa că trebuia să am precizie de ceasornicar la mișcatul ușii, astfel încât scârțâitul să fie redus la minimul posibil.

Dacă reușeam să trec cu bine și de această provocare, mă simțeam mai ceva decât Făt Frumos, Harap Alb și Sfântul Gheorghe la un loc. Nici când au ucis balauri și zmei nu cred c-au fost ăia așa mândri de ei cum eram eu dacă reușeam să intru neprinsă în sufragerie.

Odată intrată, parcurgeam ca-n transă drumul de la ușă până la servantă, scoteam cheia de sub veioza sub care era dosită și deschideam Dulapul cu Fericire. Vă dați seama că prea multe nu puteam șuti, că știa Căpitanul inventarul pe de rost. Dar mă dedam la câte un pachețel de Maoam, că alea erau ambalate mai multe laolaltă și mai găseam câte o ștangă din aia desfăcută. Sau mai erau niște bomboane, ambalate cam ca alea de pom, din care mai era câte o pungă desfăcută.

Și, deși îmi curgeau balele, n-am avut niciodată tupeul să șutesc vreo ciocolată întreagă de acolo, să mă îndop cu ea pe șestache. Nu de alta, dar grija mea cea mai mare era că dacă fac asta, unde arunc ambalajul? Așa că oftam uitându-mă lung la ele, mă bucuram de orice pradă, cât de mică, pe care o puteam obține așa, ilicit, și apoi îmi vedeam de ale mele.

Cred că e inutil să vă mai spun că o mare parte din dulciurile alea au expirat până am apucat să le mâncăm pe toate, așa drastică a fost raționalizarea. Da ce credeți, că a interesat pe cineva că erau expirate?!? Aiurea, s-a mâncat tot-tot-tot, până la ultima firimitură. Ani de zile dup-aia mai aveam borcanele de Nutella, martori tăcuți ai unor vremuri apuse, în care apoi tronau gemuri sau zacuști. Și jur că alea parcă erau mai bune la gust decât alea din borcanele „normale”.

P.S. Nota deținătorului blogului. Email-ul prin care mi-a trimis Iulia articolul mai conține o frază, asta: „să vedem câți or să se trezească să menționeze că pluralul de la ciocolată nu e ciocolăți.”. Pentru că nu toată lumea înțelege despre ce e este vorba în acest inside joke, o să vă explic eu. O mare parte din grupul de practicanți de labă-n cerc erau revoltați de fapul că Iulia e o analfabetă care scrie „treling”, convinși fiind că habar nu are că forma corectă este „trening”. Și nu, nu glumesc, de altfel, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care i-am trimis după țigări.

sursa foto: freepik.com