Articol scris de Iulia.

Înainte să-l citiți, trebuie să vă spun că ieri s-a împlinit exact un an de când Iulia ne-a adus-o în vieți pe grasa ei interioară. Și de atunci, ne-o tot aduce în fiecare sâmbătă. 

…

Dacă ați dat clic în speranța că veți citi azi despre cum am decis onorabilul Fritz și cu mine să divorțăm, o să vă dezamăgesc, nu scăpăm noi așa ușor unul de altul, dar ce titlu de clickbait v-am tras, este? :))

Nu, azi o să vă povestesc despre cum a divorțat doamna Tanti de noi. Dacă nu știți cine e doamna Tanti, puteți afla de aici. Dacă nu știți, pe scurt, doamna Tanti este doamna care vine să mă ajute cu curățenia. Sau mai bine zis, venea. Pentru că, între timp, a decis că relația noastră suferă de nepotrivire de caractere și, după 10 ani și ceva, a divorțat de noi.

Preambul și notă explicativă: doamna Tanti e a doua doamnă Tanti cu care colaborez. Cu prima m-am ales în urma faptului că venea la mama la curățenie și, într-o zi, acu vreo 11-12 ani, mama m-a întrebat dacă n-aș vrea să vină și la mine, că pe vremea aia lucram la corporație și dădeam frecvent cu sapa până la 7-8 seara. Așa că mama s-a gândit că poate mi-ar prinde bine un pic de ajutor. Iar eu am acceptat. Doamna Tanti Întâia nu a rezistat însă prea mult la noi, fiind suferindă cronic de o oarecare ipohondrie, așa că a decretat că o să se îmbolnăvească de la părul de câini și și-a dat demisia. Nu, pe vremea aia nu aveam jnauțării, ci două cățelușe care totalizau probabil la vreo 20 de kile împreună.

La scurt timp și-a dat demisia și de la mama, pentru că a decis că e prea mare casa și n-o mai țin balamalele. Dar a fost fată de treabă și ne-a prezentat-o pe doamna Tanti Secunda. Cu care am început astfel o relație care urma să se perpetueze, după cum v-am spus, timp de vreo 10 ani și ceva, dacă nu chiar 11. Până săptămâna trecută.

Înclin să cred că divorțul a survenit în urma „criticilor” repetate pe care i le-am adresat. Pe unele direct, pe altele mai pe ocolite. Adică prin intermediul maică-mii. Pentru că, așa cum v-am povestit și data trecută, doamna Tanti a mea mai făcea unele nefăcute. Cum ar fi că ne scotea încărcătoarele de la telefoane din priză. Încărcătoare aflate lângă noptierele fiecăruia dintre noi. Evident, ajunși seara în pat, chiori de somn, s-a întâmplat de multe ori să nu verificăm dacă firul ăla pe care îl îndesăm în dosul telefonului e și conectat la sursa de curent. Așa că ne trezeam amândoi dimineața cu telefoanele la fel de descărcate cum fuseseră cu o seară înainte.

Doamna Tanti mai avea însă, pe lângă numeroase calități, și un mare cusur – era tare sensibilicoasă. Practic, nu puteai să-i atragi atenția, nici măcar în cel mai delicat și plin de tact mod posibil, că a greșit ceva sau n-a făcut ceva bine, că imediat începea jalea și plânsetul. Asta ca să pricepeți de ce unele chestii i le comunicam prin mama. Să o facă ea să se smiorcăie, nu io!

E, în afară de ce v-am povestit data trecută, în ultima vreme, doamna Tanti a mai creat următoarele:

👉 Mi-a pitit curățitorul de legume, pe care îl țin de o mie de ani și trei case încoace, în sertarul cu tacâmuri (lucru pe care ai zice că ar trebui să îl știe, că a trecut cu mine prin trei case…), în recipientul în care țin spatule, linguri de lemn, polonice și d-astea. Evident că l-am căutat de mi-au ieșit ochii din cap ca la melc și nu l-am găsit, iar apoi, când am vrut să înșfac o spatulă dintre alte spatule și linguri era să-mi las pielea de pe juma de deșt acolo, că am dat fix peste lama curățitorului…

👉 Aveam în bucătărie niște recipiente de la soacră-mea – caserole și d-astea. Eu pe astea care nu-mi aparțin nu le bag niciodată în dulapuri, tocmai ca să îmi stea în cale, să le văd și să le returnez cu proxima ocazie. Lucru pe care i l-am și comunicat doamnei Tanti. Dar, probabil pentru că o încurcau la făcutul de curățenie prin bucătărie, a decis că le pune ea „bine”. Și, unde credeți că le-a băgat? În mașina de spălat vase, care era goală la momentul respectiv. Le-am găsit întâmplător a doua zi, când voiam să pun ceva vase la spălat.

👉 După ultima golire a frigiderului, când mi-a aruncat la gunoi o ditai oala de ciorbă proaspătă, a decis că, pentru a evita erorile de gen, mai bine trece în extrema cealaltă. Adică nu mai aruncă nimic. Decât dacă îi spun eu cu subiect și predicat și îi indic cu degetul.

Ghinionul de neșansă a făcut ca și în ziua aia să am ceva urgent de lucru, așa că nu m-am putut ocupa de instructajul cu „azi aruncăm aia da, aia nu, aia da, aia nu…”. Întâmplarea face că aveam în cuptor, rămași de cu o zi înainte, câțiva cartofi cu usturoi. Făcusem un pic prea mulți și rămăseseră câteva bucățele. Și cum era luni și știam că marți vine atât gunoiul, cât și doamna Tanti, am zis să nu îi arunc atunci, seara, să mi se împută pubela a usturoi, ci a doua zi, cu ocazia curățeniei.

Foarte greșită idee, după cum s-a dovedit vreo două zile mai târziu când, deschizând cuptorul să bag ceva într-ânsul, m-a izbit duhoarea cartofilor care își dăduseră obștescul sfârșit acolo. Pentru că nu, doamna Tanti nu a binevoit să îi arunce, că nu i-am zis asta și dacă mai voiam cumva să îi mâncăm?!?

👉 Într-o dimineață, copilul a dorit să mănânce pâine prăjită cu unt. I-am făcut. A mâncat toată felia, mai puțin un capăt de coajă sub forma unei potcoave, așa. Pe care a lăsat-o pe farfurie. Pe care eu am pus-o pe blatul din bucătărie, spre a fi, evident (credeam eu), coaja de pâine aruncată iar farfuria, spălată. Ei, aș! Ce am găsit eu seara, pus frumușel în dulapul cu farfurii, acoperit delicat cu un șervețel? Farfuria cu coaja de pâine a lu fi-miu.

👉 Mi-a băgat la spălat rufe curate și a pus în dulap rufe care erau de spălat

👉 Alta: în mașina de spălat erau vreo 2 tricouri și niște pantaloni de-ai copilului, toate tratate cu spray de pete, care trebuie lăsat 10-15 minute să acționeze. Așa că am pulverizat regulamentar, am pus obiectele în mașină și am zis că după alea 10-15 minute mai pun ce rufe mai aveam de pus și dau drumul la mașină. Decât că doamna Tanti a decis că ar fi optim să nu se uite dacă e sau nu ceva în cuva mașinii și a îndesat temeinic acolo niște prosoape pline cu frunze, pietre și noroi, cu care Fritz tocmai ștersese câinii cu care fusese la plimbare prin pădure

👉 Mi-a îndesat o poșetă mai mică într-o poșetă mai mare, de am căutat nefericirea aia de geantă ca apucata, mai să mă jur că au apărut spirite cleptomane la noi în casă

👉 A îndesat niște șlapi de-ai copilului într-o pereche de ghete de-ale lu’ tac-su (care poartă 47 la picior, în caz că vă întrebați cum e posibil să nu se vadă papuceii numărul 24 ai copilului din încălțările tatălui)

👉 Fi-miu are în camera lui o cutiuță cu creioane colorate, carioci, d-astea. Cam cât o cutie de pantofi mai mare, așa. Hai să zicem, cam cât o cutie de bocanci bărbătești. Într-o zi, după ce fusese doamna Tanti, apare copilul, jelindu-se că i-au dispărut toate instrumentele și el vrea să deseneze și ce ne facem

Mă uit cu superioritate la el, dau ochii peste cap cu zgomot, fiind ferm convinsă că genetica masculină nu se dezice nici în cazul lui, deși e mic, nu de alta, dar nici taică-su nu găsește întotdeauna lucruri prin casă.

Mă duc așadar cu el de mână, imaginându-mi deja cum o să intru în cameră și o să văd în primele cinci milisecunde cutia aia și o să i-o indic, atrăgându-i atenția să belească mai bine ochii data viitoare. Numai că, ce să vezi, cutia ia-o de unde nu-i. Mă uit prin toate părțile, deschid dulapuri, sertare, nimic. Mă, dă-o naibii! Doar n-o fi înghițit-o și pe asta spiritele cleptomane!

Câteva zile mai târziu, când să punem copilul la culcare, îl punem să-și strângă jucăriile de pe jos (dada, suntem niște părinți haini și-l punem la muncă forțată, să își pună singur jucăriile la loc) și copilul constată că niște piese de lego au zburat sub pat. Îi zic să-și vadă de restul jucăriilor, că le scot eu pe alea. Fac culcat pe burtă, mă târăsc precum o moluscă pe parchet, întind ghearele pe sub pat și-mi cad ochii pe o cutie cu plușuri, îndesată bine în colțul camerei, între tăblia patului și perete. Iar în cutia cu plușuri, sub tona de plușuri, stătea pitită cutiuța cu creioane colorate și alte instrumente similare. Păi puteam să caut eu creioanele alea până la sfârșitul tuturor timpurilor și încă vreo două eternități dup-aia, că de dibuit acolo 100% nu le-aș fi dibuit.

👉 Și ultima: a pus toate cârpele murdare, mopurile folosite și altele asemenea în găleata perfect curată și dezinfectată pe care o folosește Fritz la schimbat apa peștilor. Și, pentru că m-a mâncat în dos, i-am atras atenția că nu a fost ok ce a făcut și ar fi trebuit totuși să mă întrebe. Nu vă gândiți că am urlat la ea sau am făcut spume sau mai știu eu ce. Pur și simplu i-am spus, cu frumosul și duhul blândeții, că nu a fost ok. Însă această ultimă critică se pare că i-a pus capac, întrucât două zile mai târziu i-a comunicat maică-mii că dorește separarea definitivă și irevocabilă de familia noastră.

Așa că, aia e, am rămas fără de doamnă Tanti. Ceea ce, prin prisma tuturor celor istorisite, nu pot să spun că mi-a provocat vreo jale prea profundă în suflet.

Până una-alta, apucându-mă de curățenie cu mânuțele mele, am descoperit unele locuri pe care doamna Tanti cu siguranță nu le-a frecventat. Aș fi vrut să zic „în ultima vreme”, dar la cum arată, cred că mai potrivit ar fi „în ultimii ani”.

Cumva, cred că totuși o să mă descurc, nu de alta, dar am auzit că ar mai fi pe lume oameni care-și fac singuri curat în casă și cică ar fi supraviețuit. Vă țin la curent!

sursa foto: freepik.com