Sâmbătă dimineața mi-am făcut un plan măreț și extrem de ambițios. Ce-ar fi, mi-am zis într-un acces de neprocrastinare sublim, să mă duc să văd cele două filme despre care vorbește toată lumea pe interneți? Am numit aici, desigur, Teambuilding și Mirciulică.

Nu de alta, dar prea erau opiniile împărțite despre ambele, și voiam să văd cum stau lucrurile cu adevărat.

Buuun, odată ideea conturată, mai aveam de trecut un singur hop, dar unul destul de mărișor. În sensul că nu eram dispus să investesc timp de două ori pentru acest deziderat, așa c-am dus planul la nivelul următor: ce-ar fi să le văd în aceeași zi pe ambele, unul după celălalt?

Încântat de această continuare perfectă a ideii inițiale, am intrat pe net să văd la ce cinematograf le pot vedea în prima parte a zile și, mai ales, fără să fiu nevoit să aștept mai mult de un sfert de oră între ele. Și-am găsit relativ repede: la Băneasa.

De-aici încolo a fost simplu. Mi-am cumpărat biletele online ca să nu mai pierd timpul cu statul la cozi și-așa se face că sâmbătă, la 12:10, intram în sala unde rula primul film, acela fiind Teambuilding.

Am fost fix cinci oameni în sală, dar poate că era normal să fim atât de puțini, având în vedere că cine naiba mai merge la film românesc sâmbătă de la ora 12:10? Altceva m-a frapat. Eu eram singur, că fashionista n-a achiesat la planul meu mirobolant. Ceilalți patru oameni din sală erau așa: un cuplu care stătea undeva în spate și un tată venit cu fiu-său, ambii fiind pe același rând cu mine, la trei scaune distanță.

Băi, oameni buni, ăla mic avea undeva între 10 și 12 ani, că m-am uitat foarte bine la el să-mi dau seama de vârstă, tocmai pentru că eram intrigat de întrebarea care mi s-a rotit prin cap tot timpul: de ce plm ți-ai aduce copilul la filmul ăsta? În condițiile în care, repet, copilul nu avea mai mult de 12 ani.

Sunt departe de a fi vreun pudibond, sunt chiar opusul pudibondului, mi se fâlfâie de cum vorbesc ăia de prin filme, cu toate astea nu m-am putut abține să nu mă întreb de mai multe ori unul și același lucru: de ce căcat să-ți aduci copilul în sală la filmul ăsta?

Dacă ați văzut Teambuilding știți exact la ce mă refer. Cel puțin jumătate din film e plin de replici care includ duioasele cuvinte: pulă, pizdă, muie, futut, țâțe, cur. Folosite de sine stătătoare sau făcând parte din diverse expresii și înjurături. Ah, plus coloana sonoră care era aproape exclusiv cu piese care foloseau din plin tot cuvintele mai sus amintite.

La primele „puli” și „pizde” de pe ecran, m-am întors să mă uit spre ăla micu’, să-i văd expresia. Râdeau încântați și el și taică-sau, prin urmare după o vreme am renunțat să mă mai întorc spre ei. Dar de întrebat m-am întrebat tot filmul și după: de ce să-ți aduci copilul în vârstă de 11 ani la așa ceva? Care e utilitatea? La ce-i folosește? La ce-ți folosește și ție, ca părinte, să-l aduci? Nu mi-am putut răspunde la niciuna dintre întrebări. Poate reușiți voi o explicație cât de cât logică.

Altfel, ca să trecem la filme, ambele sunt exact cum mă așteptam: două producții facile și slabe. Dacă Teambuilding a reușit să mă facă să zâmbesc de vreo câteva ori, în schimb, la Mirciulică m-am întrebat, și nu doar o dată, dacă n-ar fi cazul să ies din sală și sa mă duc naibii acasă.

Îmi pare rău s-o spun, tot respectul pentru munca lui Mircea Bravo în online și ce-a reușit să facă în toți anii ăștia, dar filmul nu reușește să treacă de nivelul videourilor de pe Youtube care i-au adus celebritatea virtuală. De altfel senzația asta ți-o și transmite: că cineva a pus cap la cap mai multe videouri până a însăilat de-un film. E ok, puteți să mă înjurați dacă vouă v-a plăcut, dar fix asta mi-a transmis mie.

Nu cred că e cazul să detaliez de ce niciunul dintre ele nu este vreo capodoperă, dar trebuie să înțelegem că nici n-au fost făcute pentru a fi așa ceva. Altceva este cu adevărat important și demn de semnalat. În ciuda faptului că sunt două producții cinematografice slabe, ambele fac un serviciu imens cinematografiei românești. De ce? Pentru că ambele au reușit să atragă în sălile de cinema oameni care n-ar călca în viața lor la un film românesc.

Spectatorilor li s-a luat de filme românești făcute cu un singur scop: premiile de pe la diverse festivaluri internaționale. A luat cinematografia română o grămadă de premii în ultimii ani, nu mai avem loc prin vitrine de atâția Urși de Argint și Palme de Aur, dar sălile de cinematograf au rămas tot goale. Cu toate premiile lor, filmele respective nu reușeau să-și acopere, din bilete, nici măcar costurile de producție, ce să mai vorbim și despre profit?

Ei bine, cele două filme, Teambuilding și Mirciulică, rulează cu oameni în sală. Oamenii dau bani pe bilete ca să le vadă, iar ăsta, prieteni, este un serviciu enorm făcut cinematografiei românești. Să nu uităm că Teambuilding a generat record de încasări, fiind pelicula românească cu cele mai mari vânzări din ultimii 30 de ani. Câte dintre filmele românești premiate se pot lăuda cu așa ceva? Niciunul. Toate așteptau cu groază primul weekend în cinematografe (știți că ăsta este barometrul încasărilor, da?) ca să afle dacă mai prind măcar încă unul.

O să-mi spuneți că asta se întâmplă pentru că avem un public needucat, că oamenii preferă să se hăhăie la pulile și țățele din Teambuilding, nu să-și pună creierul la contribuție la vreun film de artă. Iar eu o să vă răspund că trăim vremuri în care publicul are unde să găsească pe toate drumurile glume cu puli și țâțe, moca, nu e nevoie să meargă la cinema să mai și plătească pentru ele.

De-aia eu, personal, sunt absolut convins că avem nevoie de extrem de multe filme de genul ăsta pentru a face oamenii să revină în săli la filme românești. Dacă nu mă credeți, citiți comentariile de la acest articol, o să înțelegeți exact ce vreau să spun.

Ăsta este primul obiectiv: să reușești să aduci în sală oameni care n-ar fi călcat în viața lor la un film românesc. Să reușești să-i faci să dea bani pe bilete. Abia după ce se îndeplinește acest obiectiv cresc șansele să-i faci să dea bani și pe alt gen de filme. Pentru că ușor-ușor dispare percepția că „n-am ce să caut la așa ceva” și va fi înlocuită de „hai să încerc, că parcă s-a mai schimbat câte ceva la filmul românesc”.

Asta cred eu, și-o cred din ipostaza de cetățean care a văzut măcar 75% dintre producțiile românești apărute din decembrie ’89 încoace. Pentru că mie chiar îmi place să mă uit la filme românești.

Ah, încă ceva foarte important. Ambele filme au avut parte de promovare făcută cu creier și, mai ales, cu mulți bani. Ceea ce lipsește aproape cu desăvârșire în cazul celorlalte filme românești, cele care rulează fără spectatori în sală. Pentru că ăsta este încă un lucru pe care producătorii români îl ignoră cu desăvârșire: bugetul de marketing.

Până nu vor înțelege că degeaba trimiți comunicate de presă și invitații la film, nu așa promovezi un film dacă vrei încasări din bilete. Până nu vor înțelege că bugetul de marketing este la fel de important ca filmul în sine și că, dacă vrei încasări, trebuie să investești consistent în promovarea pe toate canalele media existente la momentul ăsta, sălile vor fi tot goale, indiferent câte premii vor lua filmele alea. N-o zic eu, e un fapt real confirmat de numărul de bilete vândute.

Atât pentru astăzi.