Articolul de astăzi este scris de Ligia și vine ca o replică a celui de ieri. De fapt, nici nu-mi dau seama daca este vorba despre o replică sau o continuare. Cert este că te cutremuri când îl citești și ți se strânge carnea pe tine. Dacă vezi așa ceva într-un film, jur că-ți spui c-au exagerat cu scenariul. Citiți și-o să vă convingeți.

…

Aveam 19 ani şi un pic când i s-a pus pata pe mine unui mic interlop cu 20 de ani mai bătrân ca mine, care m-a dus la starea civilă cu un pistol ascuns în parpalac, după ce a plătit un boschetar să-mi spargă geamurile de la casă.

Prima palmă a venit puţin înainte de căsătorie şi a fost motivată de faptul că am plecat să-mi văd o prietenă fără să-i cer lui voie. Ai mei n-au ridicat niciodată tonul la mine, iar de bătut nici nu ştiam ce e aia, aşa că palma respectivă m-a lăsat perplexă şi a fost temelia stării de teroare în care am trăit 13 ani.

Omul (mă rog) era un psihopat cu un coeficient de inteligenţă de geniu, plin de frustrări, foarte bun psiholog, dar incapabil să simtă vreun dram de empatie faţă de ceva sau cineva, motiv pentru care îi făcea o deosebită plăcere să-mi explice, pe îndelete, cum îşi va aduna amicii pentru a o viola în grup pe mama, cum o va vinde pe fetiţa noastră unor proxeneţi, iar pe băieţel îl va duce într-o pădure şi îl va lăsa acolo, dacă doar îmi va trece prin cap să divorţez, şi cum, dacă ar înfige şurubelniţa într-un anumit loc dintre anumite două coaste, voi paraliza de la brâu în jos. Şi dormea cu un topor sub pat, să fie pregătit dacă-mi dă prin cap să fug în toiul nopţii.

Nu m-a bătut foarte des. Nici nu era nevoie. Perspectivele pe care mi le înfăţişa erau atât de terifiante pentru mine, încât nu mişcam în front. Iar dacă m-ar fi întrebat cineva dacă vreau să plec, aş fi jurat că nu, pentru că eram ferm convinsă nu doar că mă va găsi şi în gaură de şarpe, dar şi că îşi va pune în aplicare promisiunile.

Unul dintre tertipurile abuzatorilor e izolarea celui abuzat (nu-mi place să-i spun victimă, eu nu sunt o victimă, sunt o supravieţuitoare). Aşa fiind, m-a luat de lângă mama şi m-a dus iniţial la ţară, într-un sat uitat de lume, la vreo 50 de km de Cluj, unde iarna se intra doar cu tractorul, după care a vândut acea casă şi ne-a mutat într-o colibă de lemn, construită de el sub pădure, în Cluj. Foc făceam cu lemne, apă aduceam cu canistrele de la câţiva kilometri, lumină aveam de la lumânări. Am stat acolo vreo 2 ani, după care am primit, cumva, o cameră socială, cu bucătăria în cealaltă parte a curţii şi wc-ul comun cu alte 3 locuinţe.

La un moment dat, a plecat din ţară, moment în care m-am înscris la drept, cu gândul că doar dacă am şansa unui venit propriu voi putea scăpa de el vreodată. Pentru că e de înţeles că n-am avut voie să-mi caut un loc de muncă. Am terminat dreptul şefă de promoţie, mi-am luat copiii şi catrafusele şi m-am mutat în alt oraş, să mi se piardă urma. Şi am intentat divorţul.

Prin diferite metode, a aflat unde suntem, a intrat în casă, mi-a turnat un litru de benzină pe mine şi a stat cu bricheta pregătită până mi-am retras cererea de divorţ. În faţa copiilor, da.

Long story short, am reuşit să divorţez în 2009, când am fugit, împreună cu copiii, într-un adăpost pentru victimele violenţei domestice. În aceeaşi noapte, a dat foc casei pentru care eu plăteam chiria şi pe care o mobilasem eu dintr-un credit, aşa că am rămas cu hainele de pe noi şi cu diploma de licenţă, pe care avusesem prezenţa de spirit s-o duc în altă parte cu câteva zile înainte.

De ce am plecat atunci şi nu înainte? Pentru că atunci am reuşit să mă setez psihic să nu-mi mai pese dacă se întâmplă ceva cu altcineva în afară de mine şi copii. Iar ideea morţii de mâna lui ajunsese să fie mai puţin terifiantă decât perspectiva unei vieţi întregi cu el. De ce n-am plecat mai demult? Am explicat mai sus: eram terorizată la gândul că mama şi copiii vor avea de suferit.

De ce nu pleacă altele (cele mai multe) o viaţă? Pentru că nu au unde. Adăposturi sunt, în ţară, de le poţi număra pe degete. Poliţia, când am fost să depun plângere pentru viol, mi-a râs în faţă că nu există viol între soţi şi m-a trimis acasă să fiu cuminte şi să nu-l provoc. Şi eram avocat, totuşi, nu o vai de capul ei. Altădată, aceeaşi poliţie, m-a trimis să-l provoc să-mi facă ceva ca să poată ei interveni, că aşa n-au ce să-i facă. Ceva ce să-mi facă? Adică mai mult decât îmi făcuse deja?

Un alt motiv pentru care cele mai multe nu pleacă sau se întorc e că n-au avut în viaţa lor un job (de obicei n-au fost lăsate), au 3-4 copii şi şcoală puţină spre deloc. Iar statul nu face absolut nimic să le ajute. Şi nici familia. Majoritatea a trăit la fel: pe mama a bătut-o tata, pe bunica, bunicul, pe vecina o bate vecinul. Nu ştiu altceva. Nu ştiu că nu asta e normalitatea. Iar când propria mamă nu le primeşte şi le trimite să se întoarcă la bărbatul abuziv, „că aşa e, mamă, viaţa”, tac, îşi înghiţi lacrimile şi rămân. Unele se sinucid. Şi eu m-am gândit să mă sinucid, dar n-am vrut să-mi las copiii cu el. Altele se apucă de băut.

Aproape toate dezvoltă sindromul Stokholm, ăla care le face să-şi apere abuzatorul. De frică îl apără. Să nu afle ăla că s-au plâns cuiva şi să le omoare. Absolut toate trăiesc cu frica morţii deasupra capului, o viaţă. Dacă au noroc şi abuzatorul moare înaintea lor, se liniştesc un pic. Dar nu de tot. Pentru că toată viaţa vor avea sindrom de stres posttraumatic. Toată viaţa, la diferite intervale de timp, vor face atacuri de panică, vor sări din pat noaptea, tremurând, şi vor avea vise recurente cu el. Eu, personal, visez că fug.

Încercaţi să nu ne judecaţi, vă rog eu frumos! Nicio femeie nu stă cu un abuzator pentru că îi place, deşi mi-am auzit şi de-astea. Culmea, de le femei. Femeile stau cu abuzatorii de frică şi din lipsă de posibilităţi. Şi din nimeni care să le ajute. Vă rog să le înţelegeţi şi să le ajutaţi, chiar şi atunci când, aparent, nu vor să fie ajutate. Pentru că vor, doar le e foarte frică să spună.

sursa foto: freepik.com