Deși n-am dus până la final experiența Nordkapp, am învățat multe din ea. Prin urmare, cu siguranță o să știu mult mai bine ce am de făcut vara viitoare, adică atunci când mi-am propus s-o fac din nou.

Până atunci, am câteva cuvinte despre cea de acum, cea care s-a terminat într-un mod pe care nu mi l-aș fi imaginat posibil.

Despre oamenii de la Autonom

O să vă povestesc ceva, iar concluziile le trageți singuri. Plecasem deja de vreo trei ore din Malmo, pe direcția Oslo, în momentul în care a venit telefonul blestemat. După șocul veștii, în foarte scurt timp aveam să constat că efectiv nu mă pot concentra să mă organizez pentru drumul spre Vâlcea.

Eu sunt un tip care reacționează destul de bine sub stres și sub presiune, dar tot ce s-a întâmplat atunci a fost mult prea mult pentru bietul meu creier. Efectiv nu mă puteam concentra să-mi dau seama ce ar trebui să fac, pe unde să plec, ce traseu să aleg, eram blank total.

Până la urmă am făcut altfel. Am oprit în prima benzinărie care avea mese și scaune și-am stat câteva minute fără să fac nimic, încercând să mă adun ca să mă pot concentra cât de cât pe ce am de făcut. Abia după ce-am simțit că sunt în stare, mi-am scos laptopul și-am început să concep cel mai rapid traseu către casă. Dar în continuare, și atunci și în toate zilele care au urmat, mi-am dat seama că sunt defazat, că mă concentrez greu, că am nevoie să fac un lucru de trei ori ca să-mi dau seama că l-am făcut. Și nu glumesc.

Dar atunci, în benzinăria aia suedeză, am stabilit că probabil până pe la Praga voi reuși să conduc în condiții de siguranță, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți participanți la trafic. Abia după ce-am reușit să-mi setez asta în creier, m-am urcat din nou în mașină si-am plecat.

La un moment dat, printr-un soi de miracol, că numai la asta nu-mi stătea capul, mi-am dat seama că ar cam trebui să-i anunț și pe cei de la Autonom despre cele întâmplate și, evident, despre anularea călătoriei spre Cercul Polar. Plus că eu rămâneam în Vâlcea, deci nu prea existau șanse să le duc mașina înapoi prea curând.

I-am sunat. Mai precis, am sunat-o pe Maria, omul cu care am ținut în permanență legătura. După ce-a rămas cu gura căscată și mai că n-a început să plângă la telefon, mi-a zis să fac orice cred eu că trebuie făcut, să nu mă gândesc nicio clipă la mașină, să-mi văd de drum și doar să ajung cu bine. A spus ce-ar fi spus orice om de bun-simț de pe lumea asta. Am mulțumit, am închis și mi-am văzut în continuare de drum.

N-a durat o jumătate de oră de la discuția asta, cred că nici nu trecusem din nou de Malmo, când mi-a sunat telefonul din nou: era tot Maria de la Autonom. Care mi-a spus c-au discutat rapid intern și că pot lăsa mașina într-o parcare de pe acolo și să mă întorc cu avionul, că plătesc ei tot, că-și asumă toate costurile mele și pe cele de recuperare ale mașinii. Băi, efectiv am rămas cu gura căscată.

Atunci pe loc, pentru că eram în stare de șoc, n-am realizat la justa valoare ce auzeam, dar pe măsură ce-au trecut zilele și creierul meu a început să mai funcționeze și normal, mi-am dat seama cât de tari și cât de oameni au fost cu ce mi-au propus.

Poate nu vi se pare la fel, dar cei de la Autonom chiar nu aveau niciun fel de datorie față de mine, iar eu nu aveam niciun fel de pretenție de la ei. Îmi fusese arhisuficient că-mi spuseseră să-mi văd de ce am de făcut, să nu mă gândesc vreo clipă nici la ei, nici la mașină.

Le-am refuzat propunerea pentru că nu aveam nici nervii, nici starea necesară să fac ce-mi propuseseră. De-abia reușisem cât de cât să mă adun și să mă concentrez cât să stabilesc că trebuie să ajung la Praga. Mi-ar fi fost imposibil, o știam și-o simțeam, să mă apuc de căutat zboruri și să mă apuc de trambalat trolere, nu aveam răbdarea necesară pentru asta.

Ca să nu mai spun că eram speriat și din cauză de tot ce mai citisem exact în zilele alea, tot internetul era plin de știri și articole despre zboruri anulate sau întârziate, despre panica si supra-aglomerarea de pe toate aeroporturile din lume.

Unul dintre prietenii mei buni tocmai o pățise. Zbor de la Bologna spre București anulat fix în ziua plecării, fără niciun fel de anunț prealabil sau justificare ulterioară. L-a costat 500 de euro să ajungă la București, unde a ajuns două zile mai târziu decât trebuia inițial. Iar eu n-aș fi vrut să risc așa ceva.

Nu mă vedeam așteptând pe o bancă din aeroport, întrebându-mă dacă am noroc să plec sau nu. Dacă îmi anulau zborul, tot la mașină eram nevoit să mă întorc, doar că aș fi pierdut niște multe ore prețioase. Plus că mă simțeam ca dracu’ când mă gândeam cum o sa le las eu mașina undeva într-o parcare din Suedia, pe dreapta.

Din toate aceste motive le-am refuzat propunerea și în sinea mea știu c-am procedat corect. Nu-mi garanta nimeni că ajungeam mai repede cu avionul, dar nici măcar asta nu era cel mai important. Cel mai important a fost că drumul în sine, condusul și faptul că trebuia sa fiu în permanență atent la ce fac ca să ajung întreg acasă, toate astea m-au ajutat să-mi pot direcționa creierul și în alte zone, în afară de cea în care mă făcea să urlu de durere și neputință.

Dar gestul lor rămâne și mi se pare extrem de mișto că l-au făcut. Maria, Sorina, Alexandra, și toți cei care mai sunteți pe acolo, aveți respectul meu nemărginit.

Despre mașină

Am făcut mișto degeaba de al meu Ford Kuga. Ba că e lent, ba că e autobuz, ba că e rapid ca o mamaie suferind de artroză, ba că nu știu ce. Mașina s-a comportat absolut impecabil pe parcursul celor aproape 7000 de kilometri pe care i-am făcut cu ea. Și nu era ea lentă, eu eram tembel și nu știam cum să scot de la ea tot ce poate. Probabil nici n-aș fi scos vreodată, dacă pe drumul de întoarcere, atunci când timpul nu-mi mai era aliat, am început să conduc cu totul altfel decât la dus. Iar minunatul meu Kuga m-a ajutat și-a răspuns superb la orice am avut nevoie. Și-am cam avut. Ăăă… e posibil să ajungă niște amenzi de viteză la cei de la Autonom, dar mi le-am asumat încă din momentul în care am hotărât că trebuie să ajung la Vâlcea din două bucăți. Și-am ajuns.

Revenind la Kuga, chiar am reușit să dezvoltăm o relație, vă jur că mi-a părut rău, vineri, când le-am predat-o celor de la Autonom. Problema e că trăiesc cu impresia clară că și ei i-a părut. 😛

Dar lasă că apucase să se răzbune deja. Joi, când a văzut c-am pus cap-compas București, m-a prins în ofsaid și m-a ars de nu m-am văzut. Oprisem să alimentez, am coborât de la volan și când am închis portiera mi-am prins degetul mare de la mâna dreaptă. Nu că mi l-am prins, portiera s-a închis cu degetul meu prins acolo. Trăgeam de el și nu ieșea, exact ca-n comediile alea proaste de mâna a cinșpea. Până n-am deschis-o cu clanța, n-am reușit să scot degetul de acolo.

Iar când l-am scos, duamne măicuilța domnului, știți voi desenele alea animate în care unu’ își fute un ciocan peste degetul mare, care i se umflă instant pulsând dureros? Fix așa și cu degetul meu mare. Mă uitam la el și vedeam cu ochiul liber cum se umflă și se învinețește. Despre pulsatul dureros nici nu mai vorbesc. În noaptea care a urmat n-am putut dormi, mă durea atât de tare că aveam frisoane. Acum e mai bine, s-a mai dezumflat, a rămas doar foarte vânăt, iar unghia va pleca foarte curând spre locul unde se duc unghiile când se duc.

Nu m-am supărat, mi-am dat seama că era doar ofticată că ne despărțim.

Despre experiență în sine

Chiar dacă n-am ajuns nici la jumătatea drumului, am apucat să mă conving că chiar prezintă potențial să fie una dintre cele mai tari experiențe pe care le-am făcut în viața asta. Plus că mi-am dat seama de multe lucruri pe care le-aș putea îmbunătăți, ca să iasă aproape de perfecțiune. Să fim noi sănătoși, să nu mai apară pandemii, războaie sau crize economice și vara viitoare chiar voi ajunge la Nordkapp.