Astăzi o să vă povestesc cum am aflat că astfel de oameni există cu adevărat, că nu sunt doar din cărți și din filme. Mă refer la hienele cu chip de oameni care încep jafurile atunci când cei din jurul lor devin vulnerabili.

Să purcedem, zic.

În anul 1996 am avut primul și singurul meu accident nasol de mașină. Accidente minore am mai avut eu, dar atunci am reușit să mă dau peste cap cu mașina, pe autostrada Pitești – București

O să vă dau puțin context, ca să înțelegeți despre ce e vorba.

Decembrie 1996. Imediat după Crăciun cade și prima zăpadă din anul ăla. Eram la Vâlcea, dar trebuia să ajung musai la București pentru că mai aveam două zile lucrătoare până la Revelion.

Seara a început să ningă ușurel, după care s-a intensificat, până dimineață deja era depus un strat de peste 20-30 de centimetri. Dar marea problemă era că mai și viscolea. Sper că vă dați seama că, dacă în zilele noastre autoritățile sunt luate total prin surprindere de faptul că ninge iarna, la nivel de anul 1996 practic nu se obosea nimeni să scoată vreun utilaj pe străzi.

Mașina mea de la acea vreme era o Dacia 1100. O bijuterie de mașină pe care mi-ar fi plăcut enorm s-o mai am și azi. A nu se confunda cu Dacia 1300 care era cu totul altă mâncare de pește. Mașineta mea era mai mică, avea motorul pe spate și tracțiunea tot acolo. Prin urmare, era extrem de ușoară în partea din față, dar și capricioasă pe suprafețe cu aderență scăzută, tocmai din cauza tracțiunii pe puntea spate.

Ce nu știam eu la ora aia era că șoferii experimentați de dacii 1100 puneau iarna o contragreutate în portbagaj, adică în față, tocmai pentru a echilibra în felul ăsta mașina. Serios, oamenii mergeau cu un mare sac de nisip în portbagaj și știau ei de ce. Lucru pe care aveam să-l aflu și eu experimentând în mod direct, din păcate, în acea dimineață de decembrie.

Pentru că, da, în ciuda zăpezii, pe la 5.00 dimineață am plecat de la Vâlcea spre București. Trebuia să onorez cu prezența cele două zile lucrătoare despre care ziceam mai sus.

Pe Dealul Negru a mai fost cum a mai fost, se mergea încet și parcă nu viscolea atât de tare, că mai proteja pădurea de pe margine. Țin minte doar că la un moment dat mi s-a terminat lichidul de stropit parbrizul. Și cum pe atunci nu era belșugul de azi, cu benzinării non-stop la fiecare colț, mă uitam disperat după vreun chioșc sau vreun magazin care să aibă luminile aprinse, semn că era deschis. Și ce să vezi, chiar am găsit un chioșc deschis.

Să nu vă imaginați că avea la vânzare lichid pentru parbriz. Am cumpărat o sticlă de vodcă si una de apă minerală, le-am amestecat în proporție de 50-50 și am turnat amestecul ăsta, cu degetele tremurând de frig, în borcănașul mașinii pentru lichid de parbriz.

Și uite așa am reușit să trec de Pitești. După care, la intrarea pe autostradă a început distracția. N-avem nici în ziua de azi protecții pentru viscol pentru autostrăzi (panourile alea laterale pe care le mai vedeți când mergeți cu mașina în țari cu apă caldă). Sper că vă dați seama că în anno domini 1996 singurul lucru care deosebea autostrada de câmpul din jur erau urmele mașinilor care trecuseră înainte pe acolo. Știți voi, alea care până la urmă se transformau în șleauri, că de curățat zăpada se întâmpla mai spre primăvară așa. Ei, pe urmele alea mergeam și eu cătinel spre București.

Toate bune și frumoase, în mașină era cald și bine, deja mă mai liniștisem. Ah, aici trebuie să fac o paranteză, ca să înțelegeți de ce mașina aia era o bijuterie pe care mi-aș fi dorit s-o mai am și azi. Pentru că era „preparată” și modificată de mine, cu mânuțele mele. De altfel, pe ea am reușit să învăț bruma de mecanică auto pe care o știu și în zilele noastre.

Când te lasă pompa de frână în centrul Bucureștiului sau când ți se rupe cablul de ambreiaj pe autostradă, iar bani de dus la service nu există (eram student), cam ești nevoit să pui mâna să ți le repari singur. A existat o perioadă în care, din cauza șocului automat, mi se îneca carburatorul în fiecare fucking dimineață friguroasă. Ceea ce însemna că tot în fiecare dimineață, trebuia să-l dau jos și să-l desfac în bucăți pe care le ștergeam cu cârpa uscată. Pe frig, da? Cu mânuțele mele gingașe.

Dar, pe lângă aceste mici neplăceri, transformasem mașina aia în ceva ce nu era când ieșise de pe linia de producție de la Pitești. Făcusem cu mâna mea niște adaptări care în zilele noastre s-ar numi tuning auto.

Spre exemplu, în daciile 1100 se cam murea de frig iarna. Nu că în alea 1300 ar fi fost mult mai cald, dar în 1100 puteai liniștit sa îngheți. Nu erau bine izolate din fabrică, din modul cum erau concepute. Ușile aveau niște chedere subțiri vai mama lor pe lângă care intra vântul vâjâind în interior. Poate când erau noi făceau față, dar la peste 20 de ani de când ieșise mașina mea pe poarta fabricii, nu prea mai făceau. Le-am înlocuit cu unele noi de dacie 1300, le-am tăiat și le-am adaptat până au intrat la fix. Am astupat cu mastic tot ce nu era izolat în habitaclu, toate spațiile pe unde intra vijelios aer de afară. După toate aceste operațiuni de etanșare, dacă aveam chef, în mașina mea se putea face iarna saună, conduceam în tricou cu mânecă scurtă. Dacă ați prins vremurile alea, știți exact despre ce vorbesc.

Dar am modificat-o și pe partea mecanică. Am înlocuit tot angrenajul „volantă-placă de presiune-disc de ambreiaj”. Am pus unele de dacie 1300, unde discul de ambreiaj era mai mare in diametru cu doi centimetri. I-am pus și roți mai mari pe spate. Pe spate, unde era puntea cu tracțiunea, da? Rezultatul? Schimbam a patra după ce atingeam 70km/h. Lu’ taică-meu i-a picat fața când a văzut asta pentru prima oară.

I-am pus volan din ăla mic, de mașină de raliu. Doamne, cât am bătut târgul ăla de la Vitan pentru el. Am auzit îngerii cântând în ziua în care l-am găsit. I-am scurtat schimbătorul de viteze. Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, volanul de dacie 1100 arăta exact ca un volan de troilebuz, ca o cârmă de corabie arăta. De schimbător nu mai vorbim, un băț lung și strâmb care ieșea din podea.

Pe scurt, mașina mea, în zilele în care binevoia să meargă uns, chiar era o bijuterie. Și când zic „era”, trebuie să închid paranteza și să revin la poveste, ca să înțelegeți de ce nu mai este și azi. Pentru că de vândut n-aș fi vândut-o nici mort.

Ziceam că intrasem pe autostradă, mergeam pe urmele lăsate de cei din față, în mașină era cald și bine, tocmai îmi băgasem o casetă cu Demis Roussos. Și uite așa, cu atenție și răbdare, am ajuns până la kilometrul 72. Ar putea fi o coincidență că sunt născut exact în același an, ar putea fi.

La kilometrul 72 și-a făcut simțită prezența neprevăzutul. O pală de vânt extrem de puternică a lovit mașina din lateral stânga. Moment in care am înțeles pe loc de ce șoferii de 1100 puneau sac de nisip în portbagajul din față. Pentru că spatele, care era greu, a rămas la locul lui, dar fața a fost deviată. Practic, pala aia de vânt mi-a scos botul mașinii de pe șanțurile lăsate de urmele mașinilor din față.

Instinctual, am vrut să calc frâna. Dar mi-am dat seama pe loc ca dacă fac asta, mașina mea va deveni doar un obiect foarte greu care alunecă pe zăpada înghețată fără să-l mai pot controla în vreun fel. Așa că n-am mai calcat-o, am încercat să controlez derapajul doar din volan. Poate aș fi reușit, habar nu am, dar nu în condițiile alea, în care efectiv simțeam vântul în volan cum mă împinge de pe drum. Până la urmă mașina s-a îndreptat cu botul spre arătură, a ieșit de pe carosabil și mă îndreptam glorios spre câmp.

Doar că la margine, sub zăpadă, era un șanț. Iar la întâlnirea dintre roțile mele din față și șanț, mașina a dat să se oprească brusc din înaintat. Partea din spate, aia unde era motorul, n-a fost de acord cu această opțiune și și-a continuat înaintarea. Dar cum acest lucru nu mai era posibil la nivelul solului, unde șanțul opunea o rezistență dârză, și-a continuat-o prin aer. Adică m-am dat peste cap. Spre norocul meu, pentru că botul intrase pe câmp un pic oblic, rostogolirea s-a produs pe laterală. Mai precis, pe partea mea, a șoferului.

Mașina s-a rostogolit cu roțile în sus, am auzit plafoniera când a bufnit de pământ, am și acum în fața ochilor momentul, după care, datorită inerției, a continuat procesul de rostogolire până a venit din nou pe roți. Ăla a fost momentul în care s-a oprit, dar și cel în care ușa mea, ușa de la șofer, s-a deschis singură și-am fost aruncat afară în zăpadă, în poziția stând pe ciuci, mersul piticului. Nu, nu aveam centură de siguranță, daciile 1100 nu fuseseră prevăzute din construcție cu așa ceva. Aș fi putut să-i pun eu, dar cum la ora aia nu era obligatorie, vă dați seama că nu m-am obosit cu detalii din astea minore. Na, cât creier să ai la douăzeci și un pic de ani.

M-am ridicat în picioare fără să am nici pe dracu’. Tocmai mă dădusem peste cap cu mașina, iar eu nu aveam nici măcar urme de zăpadă pe haine, n-aveam absolut nimic, în afară de o puternică stare de șoc. Știu doar că stăteam așa și mă uitam la ceea ce fusese mașina mea până cu câteva minute in urmă (era turtită toată, dacă aș fi avut pe cineva pe bancheta din spate, n-ar fi scăpat cu viață), iar în liniștea aia din câmp se auzea tare casetofonul care încă mergea:

„Goodbye my love, goodbye

Goodbye and au revoir…”

Ironic, este?

În spatele meu mergea o dubă roșie. Oamenii au oprit când au văzut ce s-a întâmplat, a venit unul dintre ei la mine, m-a întrebat dacă sunt ok, dacă am nevoie de ceva. Le-am zis că vreau să ajung în București, de acolo mă descurc. M-au dus, am ajuns la birou, am sunat acasă să le spun ce s-a întâmplat și că sunt bine, n-am nimic. Dar în stare de șoc tot eram, că nu mă puteam gândi la nimic altceva. Nu prea mai țin minte mare lucru, dar știu că din când în când îmi întindeam palmele în fată și strângeam degetele pumn, ca să mă conving că n-am nimic, că-mi răspunde corpul normal la comenzi.

În aceste condiții, cei de la firma unde lucram m-au făcut pachet și m-au trimis înapoi la Vâlcea cu una dintre mașinile companiei. Un Nissan Patrol 4×4 cu șofer cu tot, ca să fie siguri ca ajung întreg.

Iar acum ajungem la partea despre care vă povesteam la început, partea în care m-a izbit realitatea din plin peste față mai rău decât pala de vânt care-mi scosese mașina de pe autostradă. Pe drumul spre Vâlcea, i-am zis șoferului s-o lase mai ușor, să-mi găsesc mașina, că poate mai iau niște lucruri din ea. Nu exagerez când spun „s-o găsesc”, că până să ajung la a mea am trecut pe lângă cel puțin cinci mașini care erau în aceeași situație: abandonate pe câmp. Doar că ninsese peste ele și trebuia să mă duc aproape ca s-o pot identifica pe a mea. Până la urmă, am găsit-o. Atunci am și observat că totul se întâmplase exact în dreptul bornei de la km 72. M-a înfiorat coincidența cu anul nașterii mele.

Eram hotărât să recuperez, atunci pe loc, măcar casetofonul și casetele. Am dat zăpada jos de pe ușa șoferului și-am intrat în mașină. Evident, casetofonul deja dispăruse, dar la asta mă așteptam, eram pregătit s-o încasez. Lucrul care mi-a dat lovitura fatală a fost altul. Aveam o cutie specială în care țineam casetele, undeva sub bord. Cutia era la locul ei, nu pățise nimic. Surpriza mare a fost când am deschis-o și-am văzut că nu mai sunt decât jumătate dintre casete.

Atunci m-am cutremurat tot, încercând să-mi dau seama cam ce om trebuie să fii ca sa te duci ziua în amiaza mare la o mașină făcută praf, să începi să cotrobăi prin ea, să descoperi casetele și să începi să faci selecție printre ele. Vă jur că dacă le lua pe toate, șocul era mult mai mic. Dar așa, când mi-am imaginat cum le scoate pe rând și citește pe ele:

„Abba. Hmm, nu-mi plac suedejii ăștia, nu mi-au plăcut niciodată”.

„Ace of base. Da, tată așa mai vii de acasă. Se reține”.

„Celine Dion. Cine plm mai e și asta? Next”.

„Eros Ramazzotti. Aute la ăsta, dacă și asta mai e muzică…”.

„Yaki-Da. Așa, bosule mânca-ț-aș pulicica lu’ matale, forță sunt gagicile astea. De când căutam albumu’ ăsta”.

Iar procesul de selecție a continuat pe același sistem, până a luat doar ce-i plăcea. Cam jumătate dintre casete. Iar eu mă întreb până în ziua de azi cum poate să arate un om care are puterea să facă asta. Repet, dacă le lua pe toate, la grămadă, și mai vedea el acasă ce-i place și ce nu, aș fi înțeles. Dar așa? Gizăs fucking craist!

O să vă mai spun doar că între timp taică-meu făcuse rost de o platformă cu macara, hotărât să meargă să recupereze mașina. De altfel, când am ajuns acasă, nu l-am găsit, plecase deja. A reușit să ajungă la mașina mea a doua zi, pe la șase dimineața.

Să vă mai spun că peste noapte se furase de pe ea absolut tot ce se putea fura? Lasă roțile și piese de pe la motor, că astea se puteau demonta relativ ușor. Furaseră inclusiv scaunele și bancheta din spate, furaseră volanul, furaseră portiera șoferului, singura care rămăsese cât de cât întreagă. Furaseră carburatorul, furaseră farurile și stopurile, furaseră absolut tot ce se putea desprinde de pe tablă sau de pe motor.

Voi înțelegeți ce vă spun eu aici? Să furi scaunele dintr-o mașină făcută bardaf? Mie mi-ar fi luat câteva ore, pe lumină și fără ger, cu mașina neturtită să reușesc să scot scaunele alea.

Cum trebuie să fii construit ca om să poți face așa ceva? Cum?

A luat-o taică-meu așa cum era și-a dus-o în curte la țară. Unde a rămas ani de zile, pentru că nu mai aveai cum să faci vreodată mașină din epava aia cheală și turtită. Până la urmă a dat-o cuiva care a vândut-o la fiare vechi.

Dar întâmplarea asta m-a marcat și n-o să-mi mai plece niciodată de pe cortex. Pentru că eu nu-mi pot imagina cum arată un om care se oprește lângă o mașină distrusă într-un accident și începe să cotrobăie printre casetele audio pe care le găsește acolo ca să le ia doar pe cele care-i plac. Pur și simplu, NU POT.

…
P.S. Dacă ți-a plăcut acest articol, am să te rog să intri pe pagina mea de Facebook (adică AICI) și să-i dai un like sau, de ce nu, un share. Pentru că cei de la Facebook încurajează fake news și propaganda rusă, odată cu suspendarea contului, mi-a fost redus reach-ul postărilor. Pot contracara asta într-un singur mod: dacă oamenii interacționează cu postările mele. O să vedeți acest Post Scriptum timp de încă 53 de zile, când îmi expiră toate restricțiile pe cont. Până atunci, doar de voi ține să le faceți mai vizibile.

sursa foto