Asta am primit pe e-mail de la Iulia, cea care ne făcea să râdem sâmbăta. Mai trebuie doar să precizez că n-o forțez eu să scrie, cum s-ar putea înțelege, că Iulia a ales singură să scrie articolul de sâmbăta. A vrut doar să-mi transmită că, chiar dacă a ales asta, în perioada asta n-are cum să susțină. O înțeleg.
…
Să nu mă pui, te rog, să scriu nimic pentru sâmbătă. Nu pot. Am încercat, dar efectiv nu pot, mintea mi-e blocată pe ceea ce se întâmplă în jur…
Pe de o parte, știu că ar prinde bine ceva care să mai facă oamenii să zâmbească, să iasă din starea în care sunt probabil, majoritatea, la fel ca tine și ca mine. Și știu că poate ar trebui să fac un efort, așa cum, zi de zi de când a început nebunia asta, mă trezesc dimineața, îmi cresc copilul, fac de mâncare, spăl vase, fac cumpărături, lucrez și mă comport ca în orice alta zi. Dar fac toate astea pe un pilot automat incredibil. Și în același timp, nu pot să nu-mi rulez prin cap scenarii care de care mai crunte. Aud noaptea avioane deasupra noastră, am înțeles că ar fi de realimentare, dar asta nu înseamnă că nu se strânge carnea pe mine de fiecare dată.
Am încercat și să scriu perspectiva mea asupra nenorocirii ăsteia. Ce aș putea să mai spun eu, ce nu s-a spus deja? Că îmi culc seara copilul la el în pătuț și îmi dau lacrimile, pe de o parte pentru că mă gândesc la miile de copii care dorm prin corturi, buncăre, mașini și naiba mai știe pe unde, pe de altă parte, pentru că nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ne facem dacă ajungem și noi acolo – să fim nevoiți să lăsăm totul și să plecăm… unde? Pentru cât timp? Și mai ales, de ce?
Citeam ce a scris Cetin zilele astea, că trebuie să mai luăm o pauză de la știri, să ne luăm copiii în brațe, să ieșim la o plimbare… Pentru că, până la urmă, ce putem face oricare dintre noi, neica nimeni? Oricât ne-am stresa și oricât ne-am informa, tu, eu, vecinul Vasilică, mama mea sau a ta, Cetin, vânzătoarea de la Mega, ăia de la Digi sau cine mai vrei tu… nu depinde de noi. Nu putem face nimic. Nu putem schimba nimic. Și poate asta e cel mai rău și mai frustrant.
Pe de altă parte, dacă nu verific știrile câteva ore, mă simt ca un impostor, parcă nu mi-ar păsa că mor oameni la câțiva kilometri de noi, parcă m-ar durea în cot de ceea ce se întâmplă. Mă uit, am un nod în gât. Nu mă uit, mă ia panica, dacă s-a întâmplat ceva și eu nu știu?
Ciudată și mintea asta…
Cumva, tot ce mai știu cu certitudine zilele astea e că am nevoie să cred. În ceva. În pace, într-o crimă cu sânge rece, într-o minune, în soartă sau karma sau în fucking ceva, orice.
În fine, m-am lungit aiurea, dar nu vreau să crezi că mă trag pe cur de lene sau mai știu eu ce. Ba nu, adevărul e că mă trag pe cur, pentru că, pentru prima dată în dracu știe cât timp, îmi lipsesc cuvintele. Iată, de notat în calendar, ziua în care o femeie n-a avut nimic de spus 🤷♀️
…
P.S. [nota deținătorul blogului] Dacă ți-a plăcut acest articol, am să te rog să intri pe pagina mea de Facebook (adică AICI) și să-i dai un like sau, de ce nu, un share. Pentru că cei de la Facebook încurajează fake news și propaganda rusă, odată cu suspendarea contului, mi-a fost redus reach-ul postărilor. Pot contracara asta într-un singur mod: dacă oamenii interacționează cu postările mele. O să vedeți acest Post Scriptum timp de încă 55 de zile, când îmi expiră toate restricțiile pe cont. Până atunci, doar de voi ține să le faceți mai vizibile.
Ce ? Cum ? Nimic despre maioneză ? Pfff … s-a tăiat 🤪
Chiar că… 😔
Iulia, tu le zici bine și când nu ai cuvintele la tine.🌼
Comentariu beton!38
Într-adevăr chiar și fără cuvintele la tine tot ai zis multe.
PS: nu pot să nu remarc faptul că mânuțele roșii sunt la datorie, nelipsite și neobosite…OMFG!!!
Comentariu beton!29
❤️
Da Ioana astia cu mânutele rosii se pare ca full time job! Sigur nu au nimic altceva mai bun de facut cu timpul lor si la un text ce reflecta starea multora dintre noi.Nu exista on intreg la minte sa nu fie ingrijorat acum sau impresionat de situatia in care sunt acesti oameni alungati din casa lor de un nebun…ma rog o sleahta de nrbuni ca nici acolitii lui Putler nu sunt mai breji.
Ai dreptate Iulia,toti (sau mai exact cei cu creierii la locul lor!) avem un mare of ! Pentru viitorul copiilor nostri,pentru noi si pentru multe altele care nu vor mai fi asa cum le planuisem. Mi se blocheaza mintea cum un NENOROCIT poate schimba, dupa cum vrea, tot ce am construit. Unde e democratia ? Unde e dreptatea ? Au fost doar o gluma ? Ma rog sa nu….
Comentariu beton!22
Dap, asta mă omoară și pe mine cel mai tare – copiii… Ce vină au copiii? Ai noștri, ai lor… 😔
Comentariu beton!20
O înțelegem, chiar dacă avem nevoie acută să râdem.
Să rămânem cu toții vii și întregi la cap că râdem noi după asta.
Pace✌️
Comentariu beton!22
Să sperăm că vom avea cât mai curând din nou motive să râdem cu gura până la urechi ✌️☮️
La fel zic,Iulia,mi se zbârlește părul la zgomotul de avion,acum de câteva zile,copilul de 5 ani se oprește în hol și spune ,arată că nu știe de ce e așa des…încerc să nu simtă copiii starea de neliniște ca să nu fie și ei neliniștiți de ceva pe care nu îl înțeleg deplin.
Din păcate și ăsta tot un fel de război este. Iar noi suntem parte din acest război. Nu cu arme, tancuri, gloanțe și soldați. Cu temeri, frici, zvonuri și multă dezinformare. Se numește război psihologic. Foarte bine pus în practică de oameni ce se pricep. Și asta fac zi de zi.
Este o coincidentă oare că doar cei ce gândesc sunt afectați? Priviți în jurul vostru! Cei cu certitudini și trecători prin viață ca gâsca prin apă nu par faorte condescendenți și nici măcar empatici cu suferința provocată de un nebun asupra a mii/milioane de oameni.
”Știrea” de ieri cu centrala nucleară a demonstrat cât de rău poate să facă modul actual de propagarea informației:
1. apare clipul video brut
2. apar zvonurile pe baza clipului
3. apar conspiraționiștii care ”știu ei”
4. apare la știri
5. se viralizează
6. apar ”invitații permanenți” ce ”știu ei”
7. se cere părerea unui expert
8. pe expert î-l fac albie de porci toți păreriștii
9. se răsuflă
Comentariu beton!29
Asta e cumva printre cele mai nasoale chestii – că ne stresăm și ne facem scenarii care mai de care mai prăpăstioase, deși, rațional vorbind, în momentul ar trebui să fim lucizi și raționali – fix ACUM, nouă nu ni se întâmplă nimic, la noi în țară nu se întâmplă nimic, deci ar trebui să ne păstrăm calmul și să nu ne consumăm resursele psihice de pe acum. Dar nu poți, nu ai cum să nu intri pe filmul cu „dar dacă…”. Cel puțin eu nu reușesc.
Războiul e aici și pentru noi, chiar dacă nu fizic.
Comentariu beton!14
Cred ca nu in orice moment trebuie sa avem o gluma la indemana, nu putem glumi despre orice si oricand, si asta inseamna doar ca suntem oameni, sanatosi la cap si ancorati in realitate. Ceea ce traieste si simte Iulia zilele astea e normalitatea, si e absolut ok. Ar fi anormal sa citesc altceva decat ce tocmai am citit.
P.S. pt aia care se trezesc dimineata si au un scop in viata sa dea dislike de sus pana jos – mai luati o pauza!
Hai buna dimineata, oameni buni!
dap, nu-s cele mai fericite zile din viețile noastre dar, din punctul meu de vedere, este plata trasului pe cur a întregii lumi civilizate, vreme de 20 de ani (cel puțin); se cumpără în continuare diamante însîngerate, tricouri/adidași făcute de copii, banii oligarhilor nu au miros etc; ne uităm la moisescu și nu protestăm (decît în bule) împotriva unei știr, a unei șoșo sau simionîci…
cu toate astea poporul ăsta avem o capacitate fantastică de adaptare și de a face haz de necaz; înainte să dați cu pietre, n-am zis-o eu ci un tip super-profi și deștept la creierii capului, Vintilă Mihăilescu pre numele său, fie-i memoria veșnică!
săptămîna trecută s-a mai dus din lumea asta un om superb, Florica Ichim; iar RRC a reluat, in memoriam, emisiunea „vorba de cultură” din 2012 care a avut-o ca invitat;
și, printre alte lucruri deștepte, pentru a ilustra părerea lui VM de mai sus, doamna povestește cum imediat după cutremurul din ’77 au apărut și primele bancuri:
1. pe poartă la Bellu a apărut următorul afiș: „Nu mai primim marfă”;
2. discuție în fața liftului:
– tu de ce nu cobori pe scări?
– eu nu cobor decît pe scara Richter!
gata, hai cu chetroaiele!
Comentariu beton!23
Uneori vorbește bine și tăcerea și vorbește n toți cred și toate ,timpul pare ca sta n loc sau poate asa vreau eu sa cred.
Stau, mă uit la telefon și am citit ce ai scris de dimineață. De obicei atunci când citesc ceva am o reacție, bună, rea, dar este acolo.
Acum sunt fără cuvinte, nu prea știu ce să spun. Am mai citit odată și nimic. Nu mai am chef de nimic.
Bun venit în club… După cum ziceam, și mie îmi lipsesc cuvintele 😐
O înțeleg foarte bine pe Iulia. Înainte de război m-a luat aşa un fel de efervescență, mi-am găsit blogul pe care nu mai scrisesem de prin 2012, m-am apucat de şters postările penibile şi mă gândeam şi răzgândeam cum să-l relansez: cu informații medicale de nefro (din astea mai de amănunt? Că despre rinichi şi ce fac ei au mai scris X oameni pe net), cu chestii funny de prin spital/cabinet? Cu întâmplări de-ale mele aiuristice din cauza faptului că-s o împiedicată notorie şi toate kkțişurile mi se-ntâmplă numai mie? Acum nu mai contează, nu-mi vine să scriu nimic.
Marți am ținut locul şefului la stagiul cu studenții. M-am documentat cam fără strângere de inimă şi nici predarea nu m-a umplut de entuziasm ca altă dată..pur şi simplu simțeam că vorbesc şi explic fără rost, că oricum nu contează în contextul evenimentelor.
Nu pot decât să ajut cum pot şi să sper că vor veni vremuri mai bune.
O să fie bine. Trebuie să fie bine. 🤗
Cred că putem face totuşi ceva şi este teribil de important, chiar dacă nu pare. În afară de a-i ajuta pe refugiaţi, putem lupta împotriva răului în războiul informaţional care este şi el în plină desfăşurare.
Putem scrie – pe bloguri, pe Facebook, pe Reddit, comentarii pe site-urile ziarelor, oriunde ne putem face auzit glasul. Propaganda lui Putin e mai activă ca oricând, prin armata de troli dar şi prin intermediul complicilor lui din România sau doar a idioţilor utili.
Orice poziţie de bun simţ, orice identificare fără echivoc a Răului, aduce un câştig în acest război, chiar dacă poate părea insignifiant.
Fix asa cred ca se simt foarte multi dintre noi. Sunt mereu cu gandul la mamele cu copii si la tatii care au ramas acolo sa lupte sau sa supravietuiasca. Cred ca cei care au copii sunt si mai afectati de aceste imagini de peste tot. Mi se pune un nod in gat numai cand ma gandesc ce este in sufletul acestor oameni. Este groaznic. Parca nu ma mai pot bucura de nimic. Si daca am o mica bucurie imdeiat am un sentiment ca parca nu este drept si corect ca eu sa.ma bucur in timp ce altii sufera. Si seara cand ma pun in pat ma gandesc la cei care sunt in subsoluri, fara caldura, fara pat, fara dus, fara multe altele si imi vine sa urlu. Sigur ca nu avem ce face si trebuie sa ne mentinem pe linia de plutire. Daca acei oameni pot sa faca asta, noi nu avem nici o scuza. In plus, desi gandul si grijile pentru copii sunt cele mai usturatoare, tot copiii reusesc sa ma faca sa zambesc si sa ma bucur. Sunt singurii care ma mai ajuta in aceste zile nebune. Si da sunetul elicopterelor si avioanelor care in ultimele 2 zile si-au intensificat traficul, in Constanta cel putin, este groaznic. Si toate erau avioane si elicoptere militare. Brrrrr!
Ce a adus „bun” toata nebunia asta este ca mi-am dat seama ca trebuie sa ma bucur de ce am.. in fiecare seara imi pup copilul si multumesc ca suntem bine si dormim in patul nostru, acasa. Ca avem o casa (ma rog, apartament). Ca suntem mai bine decat oamenii aia care fug sau mor. Nu m-am gandit o secunda pana zilele trecute ca am putea pierde tot. Acum ma gandesc. Si imi fac in cap o lista cu ce ar trebui sa am cu mine in caz de.. groaznic.
Ieri dupa-amiaza s-a auzit un avion iar copilul m-a strans speriat de gat (1an jumatate). M-am intrebat oare ce simt copiii aia care aud acum constant acele zgomote.. sunt ingroziti cu siguranta.
Am facut programare pt pasapoarte.. peste o luna abia. Sa dea D-zeu sa le folosim doar pt mers in vacanta.
In rest, n-am nici eu chef de nimic. De absolut nimic. Doar urmaresc stiri (multumesc MV pt Marco Badea) si astept sa aud „s-a terminat razboiul in Ucraina”.
Si acum ca scriu asta, tocmai mi-am amintit ca am visat ca se va termina (la fel cum am visat acum 1luna si jumatate o racheta care a facut bum aproape de casa mea, si mi-au tremurat la propriu picioarele jumatate de ora in noaptea aia). Sa fim bine!
Curaj, Iulia!
Și eu tot cu nodul în gât. De vreo săptămână am fost mult mai îngăduitoare cu copiii, am marit doza de „văzut ceva împreună la tv”. Am făcut si eu programare la pasapoarte, tot peste o luna am prins loc 🙁 expirasera in 2021 si am tot amânat ca „unde naiba plecam”. Uite ca era bine sa le fi avut facute. Azi am demarat operațiunea „bagajelul” de urgență. Am facut rost de 100 de euro, mi-a dat si asta un oarecare confort psihic. Încerc din răsputeri sa nu o iau razna si sa gandesc pozitiv.