Articol scris de Iulia.

…

Ca să mai dau un pic de apă la moară ălora care au concluzionat că prea sufăr de „self hate”, că tot zic de rău despre propria-mi distinsă persoană, am zis să vă mai dau niște detalii din viața mea.

Așa cum am mai menționat, sunt o putoare. Ordinară. Și asta nu numai legat de sport. Sunt o putoare în general. Aș putea câștiga lejer medalia de aur la Olimpiada Lenii, dacă ar organiza-o cineva. Aș organiza-o chiar eu, dacă nu mi-ar fi așa cumplit de lene. Aș putea scrie cărți întregi despre cum să procrastinezi la nesfârșit chiar și cele mai banale chestii. De exemplu, am cumpărat cândva între Crăciun și Anul Nou un aparat d-ăla magic de făcut apă cu bule în casă. Practic, sifon. Inițial am zis să păstrez cutia, că dacă nu mă convinge, îl fac retur.

După vreo săptămână am decis că e ok, îl păstrez. Așa că am mutat cutia pe hol. Acolo a rămas până în ziua de azi. Ne împiedicăm de ea și eu, și bărbatu-meu și bombănim de fiecare dată. El n-a aruncat-o, că nu știa ce vrea nebuna să facă cu ea, eu n-am aruncat-o pentru că de fiecare dată când ieșeam din casă aveam ceva în mâini – ba copilul, ba vreo sacoșă, ba gunoiul. E, ce dracu m-a împiedicat ca, într-una din dățile când am dus gunoiul, să mai fac 3 pași înapoi pe hol, să iau nenorocita aia de cutie și să o pun și pe ea la gunoi? Păi vă spun imediat ce: sfântul principiu „lasă, că o duc data viitoare”. Acu sunt curioasă dacă ne apucă Paștele cu ea tot acolo.

De altfel, dacă face bărbatu-meu una din asta, mă apucă toți dracii și clăbucii. Păi ce mă, ți-a fost chiar așa lene să duci și tu X la gunoi/să pui la loc/să faci/dregi?!? Huo, putoare! A dracu bârna asta din ochi…

Urăsc cu pasiune orice fel de treabă prin casă. Dat cu aspiratorul? Mă ia cu amețeală. Păi voi știți ce înseamnă asta? În primul rând, trebuie să aleg. Pentru că am 3 aspiratoare. Unul clasic, d-ăla cu fir, care se târâie pe jos, unul vertical, cu acumulator și unul roboțel. Pe ăla mare, vă spun cinstit, în afară de tras mucii lu’ fi-miu, nu cred că l-am folosit de 3 ori. Deci să zicem că ăla iese din schemă. Rămân celelalte 2. Ăla roboțel e sigur încărcat mereu, că știe fraieru să se ducă singur la loc după ce termină. Baiul e că nu știe să se și golească singur, operațiune care mie îmi displace profund. Plus că, dacă e să îi dau drumul să bântuie, trebuie să fac mai întâi o reorganizare a spațiului, adică să trag scaunele mai departe de masă, să adun de pe jos mașinuțe, trenulețe, piese de lego, jucării de câini… pff, complicat, ce mai. Obosesc numai când mă gândesc.

Ar mai fi varianta ăluia vertical, dar ăla nu se încarcă singur, deci dacă nu m-a dus mintea suficient încât să-l pun în priză, tot degeaba. Și și ăla trebuie golit. Operațiune care îmi displace la fel de profund ca în cazul celuilalt.

Mop? Mă apucă tremuriciul. Trebuie să pun apă în găleată, să pun detergent, să mă gândesc de unde să încep și unde termin, astfel încât să nu fiu nevoită să calc pe unde tocmai am șters – urăsc puține lucruri pe lumea asta mai mult decât urmele de pași pe podeaua proaspăt spălată.

Spălat rufe? Aoleu, opriți camera, că se învârte cu mine! Asta înseamnă că tre să răstorn coșul de rufe, să sortez închise și deschise și albe și mov și verzi și roz-bombon și mai știe dracu ce alte categorii, să fiu atentă să nu-mi scape vreo șosetă roșie sau neagră împreună cu alea albe (been there, done that), să le îndes în mașină, după care să-mi mai și aduc aminte de ele când e gata programul, ca să le bag la uscător. Altă muncă. Gizăs, chiar nu se termină niciodată?

Spălat vase? Vai steaua mea, cu ce am greșit pe lume? Adică după ce că hrănesc persoanele din casă, la final, în loc să fumez o țigară și să râgâi mulțumită, trebuie să adun o tonă de vase, să le car până în chiuvetă și să mă apuc să frec la ele? Bleah. Da, știu, s-a inventat mașina de spălat vase. Hooo, că n-am trăit sub o piatră până acum. Avem mașină de spălat vase. Numai că a crăpat prin deces ireversibil. Așa că de câteva luni tot fac research și tot citesc review-uri, în speranța că voi face cea mai bună alegere posibilă. Nu de alta, dar eu prin încă o suferință ca asta chiar nu mai pot să trec prea curând! Și între timp, sufăr.

Spălat geamuri. Pardon, mă scuzați, mă luase cu un pic de leșin. Numai până te organizezi trece juma de zi. Cârpe, apă, detergent, hârtie… uf. Am încercat să fentez sistemul și mi-am luat un aparat de spălat geamurile de la o firmă (nu dau nume, că nu fac reclamă moca, dar e una galbenă, așa, cu un nume mai greu de pronunțät în română, dacă nu ești vorbitor de germană). Că am uitat să vă zic, mie-mi și plac gadgeturile și device-urile, așa că am zis că poate o păcălesc pe putoarea din mine – dap, pe lângă grasa interioară am și o putoare interioară și încă cel puțin vreo 2 alte personalități; poate o să vă fac cunoștință și cu ele la un moment dat – și ne punem mai motivat pe treabă. Ei, da, de unde? M-am jucat cu el vreo 10 minute pe 2 geamuri de la parter, după care am decis că și a doua zi e o zi la fel de bună pentru operațiunea asta și cam aia a fost.

Dus gunoiul? Aoleu, îmi fuge pământul de sub picioare. Scoate punga, fă-i nod, ieși până afară, la pubele, intră înapoi, spală-te pe mâini, pune pungă curată… Ce mai, o întreagă dandana. Plus că mai avem și 2 coșuri separate, unul pentru menajer și unul pentru reciclabile că deh, la noi la sat o ardem pe selectiv… Așa că, de cele mai multe ori, îndes cu piciorul gunoiul în coș și apoi îl pândesc pe bărbatu-meu și cum l-am prins că aruncă un capăt de ață, un șervețel, ceva, orice, la gunoi, îl iau la șuturi: „Bine mă, da tu chiar nu vezi că dă pe-afară gunoiul ăla? E chiar așa greu să-l mai duci și tu din când în când?!?”

E, acum, să nu vă imaginați că la noi acasă e ca la groapa de gunoi, că ne mănâncă viermii și stau cutiile de carton să cadă peste noi prin casă. Și asta din 2 motive. Unul este că, în mod paradoxal, deși sunt o putoare de primă clasă, urăsc mizeria. Urăsc urmele de noroi pe podele, urmele de mânuțe lipicioase pe geamuri, ambalajele goale lăsate în frigider, iar când văd coșul de rufe mai plin de jumătate, îmi crește tensiunea.

Așa că îmi fac zi de zi curaj și fac toate operațiunile de mai sus. Nu de alta, dar nu prea am de ales. Pentru că dețin doi câini, un soț, un copil, o pisică și o cățea (în ordinea sosirii în echipă) și dacă n-aș face, probabil după vreo două-trei zile aș putea planta lejer răsaduri în noroiul de pe podele.

Dar ce e în sufletul meu, numai eu știu…

Al doilea motiv e că avem o doamnă tanti care vine la curățenie o dată pe săptămână. Bine, venea, acum nu mai vine decât o dată la 2 săptămâni, din varii motive. Mno, și pentru că vine doamna tanti, n-am ce face și trebe să fac curat. Că nu se cade să vină femeia aia și să găsească troacă de porci, nu? Ce dracu, aș muri de rușine dacă ar găsi mizerie în casă! Așa că pun mâna și fac ce e de făcut, încercând să întrețin un nivel decent al jegului (și, implicit al efortului pe care trebuie să-l depun întru biruirea nivelului de jeg), ca să nu mă bârfească apoi femeia aia pe la colțuri.

Nu de alta, dar merge la curățenie și la maică-mea, și dacă mă toarnă maică-mii că a găsit jeg în casă, am căcat steagu’. Că mie mi-e frică rău de mama! Că nu știu dacă v-am zis, da la ai mei acasă e cam ca la muzeu combinat cu spital, așa. Dacă ar putea, cred că ar dezinfecta și aerul maică-mea. Aia dacă are o linguriță murdară în chiuvetă, nu poate să adoarmă seara. Dacă e vreun fir de la covor deranjat, o iau palpitațiile și dacă nu calcă și chiloții și șosetele intră în depresie. De ce dracu n-oi fi putut eu să moștenesc de la ea gena asta, nu știu, zău.

În fine, cert e că mă ia groaza la gândul că doamna tanti ar putea să mă pârască maică-mii că nu mențin standardele de calitate în privința igienei locuinței, așa că o iau în fiecare zi pe putoarea din mine de ciuf și o pun la muncă, că de făcut dezordine știe să facă, scârba naibii!