Articol scris de Edelweiss.

…

Nu există sentiment mai înălțător decăt să îți ajuți semenii. Cu o singură condiție: să vrea și ei să fie ajutați. Altfel o sa vă treziți că ajutați sa traverseze o bătrână care n-avea de gând sa treacă strada. Las’ că vedeți voi imedai ce zic.

Eram pe principală arteră a megalopolisului buzoian, într-o zonă unde este acum un mic Verdun, să fac niște cumpărături. Când mă pregăteam să intru în magazin, văd cu coada ochiului o doamnă în etate, având vădite dificultăți din cauza terenului, cu un cărucior din ăla de piață de care trăgea ca de un cal mort.

Cum mama m-a învățat că e bine să ajuți oamenii, m-am apropiat, cu cea mai luminoasă față pe care o pot afișa, de biata bătrânică. Nu m-am repezit ca vulturul flămând în căruciorul ei, ca să nu perceapă gestul ca pe un act de agresiune, doar i-am susurat angelic cu ochi umezi :

– Vă ajut eu cu căruciorul, doamnă!

Ați văzut în Mumia 1, 2, 3 și posibil 4, cum mumia, când revine la viață, se repede și îi suge pe ăia (gata, bă, cu râsetele acolo în spate) de viață?

Băi, așa s-a băgat și bătrânica ce firavă în mine cu umărul opus părții unde ținea căruciorul, cu hotărârea unui pilier din All Blacks. S-a uitat crunt și mi-a aruncat printre dinții strânși:

– Ieși, fire-ai al dracu’, nenorocitule!

Dacă mă lovea cu una din bordurile răspândite pe jos cred că încă mai puteam fi încadrat la organisme aproximativ vii, așa am avut aceeași viteză de reacție ca unui stâlp de telegraf.

Am rămas uitându-mă cum trece gâfâind pe lângă mine cu căruciorul ăla care ori începuse să leviteze, ori în musculatura doamnei erau pompate găleți de testosteron, că părea că prinde viteză din ce în ce mai mare.

Cu o ultimă încercare de a-mi repara mândria am icnit spre ea:

– Sărbători fericite!

Purtat de vânt, chiar înainte să își deschidă ușa blocului, a venit spre mine un majestuos și final:

– Hai sictir, golanule!