Era păcat, era mare păcat ca bijuteria de mai jos să rămână doar un simplu comentariu scris de @Ionuț. Vă lămuriți voi imediat de ce.

De un Ajun, se aglomerase în ultimul hal hypermarketul unde dădeam cu sapa. Cozile începuseră să se întindă printre rânduri, nervi, haos, rafturile rămâneau goale că angajații nu reușeau să ajungă cu paleții sau cărucioarele la ele, circ și panaramă.

Directorul turba, nu concepea să se întâmple așa ceva la el în magazin, așa că ne-a strâns pe toți managerii disponibili, ne-a propus să luăm oamenii care nu au treabă și să ne răspândim pe linia caselor să ajutăm clienții să pună produsele în plase și sacoșe ca să meargă mai repede treaba. Precizez că era perioada romantică în care pungile alea de plastic erau încă gratis, deci era ușor de realizat acest plan.

Mă postez și eu la o casă și mă apuc să așez frumos în plase produsele care-mi veneau de la colega casieră. Și vine rândul unui bătrânel blajin și neajutorat care abia se mișca în baston și avea un cărucior plin vârf de chestii. Ajung la mine primele: o pungă de făină și două sticle de ulei proaspăt scanate. Înșfac plin de avânt muncitoresc o pungă goală, pun mâna pe făină, dar mă trezesc cu un baston trecând la 3,5 mm de degetele mele și aterizând pe tejgheaua aia cu zgomot puternic, urmat de:

– Nu pune mâna, banditule! Sunt ale mele!

Bătrânelul prinsese viață.

Banditule! Asta m-a șocat mai mult decât bastonul. Să ne înțelegem, fiind zi festivă, mă gândisem să vin îmbrăcat la costumul de manager (de obicei munceam în tricou cu sigla magazinului și blugi), costum care avea ditai sigla pe piept, aveam și cravată, lucru care mă făcea să arăt ca mulți alți „oficiali” angajați care se învârteau, de asemenea, printre rafturi, aveam badge-ul agățat în buzunarul de la piept (nu la curea sau uitat acasă, cum se întâmpla de obicei 😁), ce să mai, arătam a angajat model și respectabil, orice mamă ar fi avut încredere să-și lase copiii pe mâna mea.

Am încercat să-i explic bătrânelului că încerc să-l ajut.

– Nu, vă știu eu pe voi, îmi furați din produse, mama voastră de bandiți! Nu pune mâna că te bat!, și a continuat să bombăne agitând bastonul.

L-am lăsat, dracului, m-am dat în spate doi pași, mi-am băgat mâinile în buzunare și m-am sprijinit de unul dintre agenții de securitate de pe linia caselor care se prăpădea de râs. I-am făcut semn casierei că aia e, n-ai ce-i face nebunului, și am așteptat.

Bănene, îl știți pe leneșul ăla din Zootropolis la care se duc vulpea și iepuroaica să-i ceară nu știu ce informații? Cam așa se mișca bătrânul la casă, dar n-a lăsat-o nici măcar pe casieră să-l ajute, deși ea, săraca, n-avea față de bandit ca mine.🤣 Cine știe ce întâmplare nefericită de acest gen o fi avut bătrânelul de ajunsese atât de paranoic.

Bineînțeles că treaba s-a sifonat, existând destui martori „binevoitori” prin zonă, așa că, vreo câteva luni după, indiferent ce încercam să fac prin magazin, să ridic, să așez sau mă uit la vreun produs, să-mi iau vreo cafea de la automat sau, pur și simplu, să-mi fac treaba, auzeam în spatele meu un „Nu pune mâna, banditule” urmat de un hohot de râs.