Era păcat, era o adevărată nedreptate, ca acest comentariu, la articolul de ieri, să rămână doar un simplu comentariu.

Luați de savurați povestea scrisă de cel care s-a semnat Dumitru Pintilie.

…

Servus. O dată-n viată poți trece prin asta! Literalmente.

O să povestesc o situație, oarecum în ton cu ăla de a rămas ciung, după ce a făcut-o pe samuraiul, cu glonțul de pe câmp. Personajul de care povestesc eu, până la acel moment, a părut teafăr la cap, cu toate țiglele pe casa. Doar părea.

Mno, acțiunea se petrece la gară, într-o seară, la un schimb de tură, la un departament unde se asigură o permanență tehnică. Vin la serviciu, ceva mai devreme, semnez ce era de semnat pentru preluarea serviciului. Atmosferă relaxată, nu erau probleme.

Ăla, Dorel o să-i spunem (nu așa se numește, dar noi îl vom ști drept Dorel), îmi zice:

– Uite ce chestie am găsit la mine în gradină și nu știu ce să fac cu ea.

Și desface tacticos un obiect învelit în ziar care până atunci, toată ziua, stătuse în camera de serviciu, pe un birou. Preț de o secundă, poate două, am rămas mut. Era un proiectil de mortier, din WAR II, ruginit și suspect de întreg. După alte două secunde eram afară, la peron, cred că urlând la Dorel, că nu mai calc în clădire până nu-l scoate de acolo.

Acum îmi dau seama că nici eu nu am reacționat prea lucid, dar aveam o scuză, aia că pielea mea e mai aproape de mine ca orice altceva. Ăla îmi striga că el ce face cu obiectul (cu bomba! sic!), eu că să și-l bage în părțile ascunse ale organismului. În fine, ajungem la un consens, acela că-l scoate din clădire și îl duce la postul de politie TF (Transporturi Feroviare). De fapt, n-ar fi trebuit mutat, dar cum am spus, eram puțin pe avarie, de la șoc.

Dementul îl împachetează iar în ziar și îl duce la poliție, care avea sediul undeva la câteva sute de metri, la peron. Și respectivii polițiști erau la momentul schimbului de tură, așa că în biroul aferent erau destule uniforme. Evident că priveam scena de la o distantă considerabilă, dar chiar și așa nu am putut să ignor năvala ambelor ture de polițiști, din birou spre afară, cu o viteza demnă de olimpiadă. Dorel, rămăsese înăuntru, tot nedumerit: „El ce face cu bomba? Că să-i semneze careva că a predat-o”.

După vreo jumătate de ora, timp în care zona adiacentă a fost golită de lucrători, călători și ce mai viețuiește prin gară, apar cei de la ISU. Printre ei era unul îmbrăcat în costumul de deminări (ziceai că e un fel de Lord Vader, doar că pe verde-kaki) cu o lada în mână. Intră în postul de poliție, pune proiectilul în ladă și începe să-l chestioneze pe Dorel, legat de unde și cum, proveniența petardei, întrebări specifice. „Pai, că e din gradină, că el săpa să pună butași de vie”.

Acum e momentul să vă spun că Dorel locuiește la câțiva zeci de km de locul de munca și vine cu trenul la serviciu. Respectivii de la ISU au avut o senzație de sufocare când au realizat că retardul a adus pocnitoarea cu trenul plin de navetiști. Scenariu: proiectil, trenul merge, se clatină, pocnitoarea hotărăște că are rău de mișcare, se umflă și dă pe afară, dispare măcar jumătate de vagon. Urmează știrea pe toată media: SENZAȚIONAL! ATAC TERORIST ÎN TREN!!! TRAGEDIE!

Inițial au vrut să îl lege puțin pe Dorel, dar hotărăsc să lămurească în zilele următoare ce și cum fac cu dementul. Urgența era să scoată obiectul cu potențial demolator din gara. Ridică “Lord Vader” cutia cu proiectilul și dă iasă pe ușă, moment în care Dorel are o revelație și întrebă senin:

– Pe celelalte două le aduc eu, cu trenul, la poliție?

Urmează ochi holbați și din nou senzații de leșin pentru ăia de la ISU, ca să nu mai spun că Lord Vader era să scape cutia cu pocnitoarea din mână. Dorel găsise de fapt trei proiectile. Pe celelalte două le avea acasă, în casa mai exact, pe dulapul cu haine. Știți, ca să nu umble familia la ele.

După ce și-au revenit din stupoare, ăia de la ISU i-au evacuat pe Dorel și pe familia lui, ca să poată recupera și distruge dispozitivele cu potențial să-i plaseze pe toți pe orbită.

Uite așa ai șanse să dispari din peisaj, nevinovat, doar pentru că cei doi neuroni, ai vreunui Dorel, sunt certați și nu vorbesc între ei.