Aveți nevoie de un pic de context. Mini-fashionistele sunt gemene. Gemene d-alea identice, în sensul că oamenii care le văd pentru prima oară nu le pot deosebi între ele decât dacă-i înveți să se uite după cele două alunițe pe care le au plasate diferit. Ioana, pe bărbie, Maria pe obraz. Dar dacă nu, oamenii se uită la ele și le întreabă dezarmați „tu cine ești?” (cum face Ana-Maria si acum, după mai bine de un an în care le-a avut în casă aproape săptămânal).

Chestie care mie mi se pare foarte funny, pentru că, după ce-am trecut exact prin aceeași fază (mă uitam după alunițele alea sau le deosebeam după haine când nu erau îmbrăcate la fel), acum, după aproape trei ani, am impresia nu că nu sunt identice, dar uneori mă întreb cum naiba puteam să le confund, că nu seamănă deloc. Acum le pot deosebi și legat la ochi, le pot deosebi după cum respiră, n-am nevoie să rostească vreun cuvânt.

Buuun, o sa vedeți și de ce ați avut nevoie de tot contextul ăsta.

Recent, Ioana a avut mâna stângă ruptă, iar Maria a suferit teribil, pe motiv că i se părea că suntem mai grijulii cu Ioana. E posibil chiar să fi fost, pentru că, na, traumă, mână ruptă, d-astea, în plus copilul nici n-a purtat ghips, a avut doar o orteză foarte complicată. Iar doctorii ne-au avertizat că, tocmai pentru că are doar orteză, orice căzătură pe mâna aia s-ar putea lăsa cu complicații despre care nici măcar nu vreau să amintesc aici. Pe scurt, dacă chiar am fost mai grijulii cu Ioana, am fost din cauza acestui context special. Altfel, amândouă trebuiau să citească tot câte o oră pe zi, nu se făceau separatisme.

Nfine, revenind, mâna s-a refăcut, orteza a dispărut de ceva vreme din peisaj, odată cu ea dispărând și îngrijorarea Mariei că ne preocupăm mai mult de sor-sa.

Dar totul a ținut până ieri dimineață. Eram pe balcon la cafea și apare Maria care se culcușește la mine în brațe s-o alint, cum mai face ea când simte nevoia să fie alintată. O ghighilesc câteva secunde, după care își bagă coada diavolul ăla mic care sălăsluiește undeva în mine și-mi zice: „boss, ia fă tu o glumă d-aia proastă de-ale tale, că parcă n-ai mai făcut de mult”. Ce naiba era să mai și fac? M-am executat.

Așa că mă uit la copil cu imensă iubire în priviri, o mângâi încetișor pe brațul stâng și o întreb pe un ton cât de poate de afectuos:

– Te mai doare mâna ruptă?

Bănene, ar fi trebuit să vedeți viteza cu care mi-a sărit din brațe. Și, în timp ce intra în casă, s-a întors la mine cu o față extrem de ofensată:

– Eu sunt Maria, nu Ioana.

De ce să mint, am râs o vreme. Da, știu, nu sunt extrem de sănătos la cap. 😀