Pe D.M. am cunoscut-o prin Suzana și Vasile. Lucra la o firmă care vindea produse pentru pisici și-a ținut la un moment dat să le trimită niște mâncare și niște jucării, că-i simpatiza de pe Facebook. De-atunci am ținut sporadic legătura cu ea, ne mai uram de sărbători, de zilele de naștere și cam atât.

Dar, cu câteva zile în urmă, m-am trezit că-mi scrie, din senin, și mă întreabă dacă poate avea un guest post la mine pe blog. Trece printr-o situație de viață grea, extrem de grea (cuvântul corect ar fi fost „cruntă”, dar m-am ferit de el), și-ar vrea să vă ceară sfatul. Evident, i-am zis că se poate.

Aveți mai jos povestea. Citiți-o! Citiți-o acum și mai citiți-o ori de câte ori aveți impresia că viața e nasoală. Iar în măsura în care mai puteți, lăsați-i și sfatul pe care vi-l cere.

Când eram mică la țară bunica mi-a zis: mai bine îți plângi durerea la râu decât la prieteni. Am învățat devreme de la ea, de la cealaltă bunică și de la mama mea să fiu o femeie independentă. De la mama mai mult prin exemplul ei de ”așa nu”.

Pe mama am pierdut-o în copilărie și m-am refugiat în școală, în special ca să petrec cât mai puțin timp acasă, unde nu era cea mai bună atmosferă.

Mergeam la orice chestie suplimentară și opțională ca să scap de acasă.

Olimpiade – mergem la oricâte! Canto, cerc de biologie, cerc de geografie… orice se făcea eram acolo. Asta m-a făcut să îmi deschid totuși mintea la o vârstă mică și să îmi doresc să fac cât mai multe lucruri.

Am avut primul job la 16 ani și m-am mutat de acasă la 18. Am lucrat în timpul facultății și am promovat rapid pe oriunde am fost angajată. Ajunsesem adult, eram independentă. Aveam apartamentul meu, mașina mea (căci am fost prima femeie din familie cu carnet de șofer), cățelul meu pentru companie, plantele mele, vacanțele mele. Și o mână mică de prieteni buni.

Dar tipii cu care am fost în relații nu erau lăsați cu adevărat în lumea mea. De frică să nu pierd controlul, să nu îmi pierd independența. A trebuit să schimb ceva, am văzut că nu-s ok și e nevoie de terapie. Așa am ajuns de la isterica de la 20 de ani un fel de mini-Ghandi la 31.

Atunci a ajuns și el în viața mea. S-a potrivit perfect, parcă era dintotdeauna în cameră cu mine. Chiar e ciudat că am trăit și vremuri când nu împărțeam viața cu acest om frumos și genial. La fel ca mine, nu vrea căsătorie și copii, e ciudat și zâmbitor, iubește muntele și călătoriile. Și pe mine. Și eu pe el.

Nu ne-a prea păsat că ”dragostea durează trei ani” pentru că atunci când ne-am revenit din veselie și visare trecuseră deja cinci de când ne cunoșteam.

Dar a venit ziua aia. Ziua în care m-am dus la investigații aprofundate oftalmologice pentru că mi se părea că văd ciudat când conduc. Am aflat că am o boală. O să îmi pierd vederea. E ceva sigur, ireversibil și fără tratament în acest moment. După veste am zăcut în pat două zile. Nici nu puteam să plâng. Nici acum nu pot. Titlul e puțin misleading pentru că vederea va scădea treptat până la 1-2%, deci nu va fi beznă de tot.

Mi-e frică. Nu știu ce o să muncesc, cum o să câștig bani. Iubesc filmele și fac maratoane de trei zile în care văd filme până îmi lăcrimează ochii pentru că știu că apoi nu le voi mai vedea. Eram o cititoare avidă dar acum trebuie să gestionez lumina și timpul… cât mai e. Acum, vederea mea e la 60%, dar e greu de explicat cum și ce văd.

Iubitul meu e aici. Suntem o echipă. Îl văd că e aici 100%, dar… el a luat o fată veselă, călătoare și montaniardă. Nu cred că știe la ce se înhamă. Nici eu nu știu. „Ce s-a ales de independența ta așa de importantă” îmi mai spun uneori în oglindă și râd. Cred că nu pricepe. Cred că nici eu nu pricep.

Întrebarea mea pentru comunitatea ta e: ați face asta omului iubit? Sau l-ați părăsi, devastându-l, ca să trăiască mai bine după? Cu altcineva. Am vorbit cu el despre asta și nu vrea nici să audă că mă gândesc la așa ceva. Și că alegerea de a sta o luăm fiecare dintre noi continuu. Exact așa cum am decis când ne-am unit în echipa asta mică a noastră.

Și totuși întrebarea persistă, e ca un mic progrămel care rulează separat în capul meu: i-ar fi lui mai bine fără mine? Mie mi-ar fi în locul lui? Vouă?

P.S. Nu aș vrea să dau detalii despre boală și diagnostic și situația medicală în sine.