La mine pe balcon locuiește Ramona, adică tipa foarte secsi din imagine.

Are căsuța ei, are bobițe și apă, pe scurt, are tot ce-i trebuie ca să ducă viața perfectă a politicianului român. Gen, să nu facă nimic și să ducă o viață de huzur, dar toate astea pe banii mei.

Nfine, stați că nu despre asta era vorba. Treaba e că eu ies pe balcon în fiecare dimineață pentru ritualul cafelei. Mă rog, cafelelor, că sunt trei. Treabă care durează așa cam pe la patruj’ de minute. Timp în care Ramona vine și se alintă pe lângă mine, se dă cu roatele-n sus ca s-o scarpin pe burtică, mai sare pe masă, îmi mai dă cu capul în picior ca să mă facă atent că vrea scărpinată între urechi, ați înțeles voi, treburi d-astea pisicești.

Ei, treaba e că după tot acest ritual în care io îmi beau cafeaua și simultan o alint pe dumneaei, mă ridic și-mi aduc laptopul, ca să lucrez afară cât mai e un strop de răcoare.

De fiecare dată, băi, dar de fiecare f*cking dată când mă vede apărând cu laptopul în brațe, Ramona se ridică dezamăgită de pe unde stă întinsă și se cară de pe balcon.

Înainte să pășească ultragiată pe acoperișul casei de lângă noi, se mai uită o dată disprețuitor la mine și jur că-i citesc în ochi unul și același lucru: „mai de-te-n morții tei cu scrisu’ și cu laptopul tău”.

După care, mai apare pe la prânz să vadă dacă i-am pus bobițe noi și apă proaspătă. Și dacă, Doamne ferește, nu i-am pus, începe și miorlăie tare la ușa balconului până mă face să ies din casă cu punga de bobițe în mână. Ca orice politician care se respectă.