Mini-fashionistele sunt la micul dejun, iar eu mă îndrept cu un relativ succes spre balcon pentru a doua cafea a zilei. Zic „relativ” pentru că nu apuc să trec de zona cu potențial ridicat de întrebări la care nu poți răspunde decât de la a treia cafea în sus. Am numit aici masa din living unde sunt prezente cele două taifunuri în miniatură.

Dar, pentru că de ce ți-e frică nu scapi, vine lovitura:

– Știi că există expresia aia „mă-ta mare”?

Răspund calm ca un călugăr budist care și-a aflat deja următoarea reîncarnare:

– Da, normal că știu. Înseamnă „bunică-ta”, dar nu prea se mai folosește decât la țară.

Dau să-mi continui drumul. Nțțț, ți-ai găsit:

– Păi și „mă-ta mică” de ce nu există?

Privirea mea ar trebui să spună tot, dar se pare că nu. Altfel nu s-ar mai uita la mine cu puppy eyes, așteptând un răspuns.

– Serios? Chiar vreți să vă răspund la asta?

Și pun hotărât mâna pe ușa de la balcon. În timp ce-o deschid, mai aud din spate:

– Atunci „mă-ta medie”?

(22 mai 2021)