Ziua 6

Pentru că fratele vostru e un tip deosebit de norocos, pe când îmi căutam hotel pentru Lisabona, mi-a semnalat Booking-ul că Radisson e la preț special. Am vrut să trec peste semnalarea lor, dar ceva m-a făcut să dau click. Și ce să vezi, chiar era un preț super șmecher la care mi-a mai făcut și booking o reducere de client Genius. Ca să n-o mai lungim, am prins un super-preț la Radisson, preț care includea free-parking (chestie vitală pentru mine) și mic dejun. Am apăsat „rezervă acum” în secunda doi.

Cât despre mic dejun, oricum l-aș fi plătit pentru că una dintre marile mele plăceri când merg în vacanță este micul dejun. Serios, îl plătesc aproape peste tot, deși uneori de banii ăia aș putea mânca la o cârciumă destul de cumsecade, doar pentru plăcerea de bea o cafea fierbinte la prima oră, fără să fie nevoie să iau metroul sau să mă plimb prea mult pentru asta. Și cum beau minimum trei căni de cafea, micul meu dejun se transformă într-o oră de relaxare pură.

Acestea fiind zise, am coborât ieri dimineață la mic dejun abia așteptând să-mi iau cafea, că ochisem si locul din fața hotelului unde urma s-o beau (știți, îmi place să și fumez la cafea).

Doamne, în ce hal m-am putut enerva când am găsit la fața locului un bufet suedez reinterpretat. Lasă că era sărăcăcios, dar trebuia să stai după un nene, un angajat al hotelului, care-ți dădea el ce aveai nevoie. Serios, spațiul în care era mâncarea era înconjurat cu cordon d-ăla de catifea peste care ar fi trebuit să sari ca să ajungi la mâncare și băutură. Evident, nu sărea nimeni, stăteai la coadă și așteptai să-ți vină rândul să te servească nenea ăla. Chestie care m-a scos din minți pentru că pentru fiecare cană de cafea a trebuit să stau la o coadă unde nenea ăla avea cu fiecare client dialoguri de genul:

„Puneți-mi ochiuri. Ba nu, vreau omletă. Așa, mai puneți o lingură. Acum puneți și bacon. Da, vreau și cârnăciori. Nu, de fapt puneți-mi unul singur. Da, un singur cârnăcior. Dacă vreau măsline? Stați să mă gândesc (urmau câteva secunde de gândit intens). Da, vreau și măsline. Nu, nu verzi, dați-mi din cele negre. Nu, nu alea, celelate mai mari. Dar castraveți n-aveți? Sau roșii, unde sunt roșiile că nu le văd?”

Dap, cam așa se desfășura servitul fiecărui om care stătea în fața mea la coadă. Și pe bună dreptate, că dacă n-aveau voie să-și aleagă singuri ce să mănânce, toată lumea trebuia să-l frece p-ăla cu orice fel de cerere. Doar că nici eu n-aveam nicio vină că trebuia să aștept câte zece-cinșpe minute de fiecare fucking dată când voiam o nenorocită de cafea.

Da, știu, aș fi putut să comand mai multe cafele o singură dată, doar că nu. Din mai multe motive, printre care distanța la care ar fi trebuit să car PE RÂND cafelele alea, dar cel mai important dintre ele este că nu-mi place cafeaua rece. Mie îmi place să beau cafea fierbinte, nu o poșircă rece pe care mai trebuia s-o car și prin ditamai hotelul, că e ceva de mers de la restaurant până la locul meu de fumat.

Aș fi luat într-un recipient mai mare, gen butoiaș sau putinică, dar nu aveau nimic în afară de cănile alea standard de hotel. Așa că pur și simplu am stat de trei ori la coadă pentru cele patru cafele pe care le-am băut (la prima n-am stat, că n-aveam pe nimeni în față). Ok, nu mă grăbeam nicăieri, dar de ce să-mi pierd așa timpul?

Nu m-am putut abține și i-am zis lu’ nenea ăla că nu mi se pare normal să stau la coadă pentru niște cafea. Bine, știu că nu era vina lui, dar cui naiba să-i zic? Mi-a răspuns că sunt măsuri de protecție din cauză de covid. Abia aici i-am râs în nas. Ce vorbești franț? Din cauză de covid pui lumea să stea la coadă, unul în spatele celuilalt?

Mă rog, ce să-mi și zică bietul om, că nu putea sa-mi spună că mai reduc si ei costurile în felul ăsta. Chestie pe care pot cât de cât s-o înțeleg, că e greu să-l vezi pe José cum își umple cu vârf farfuria cu omletă și bacon, după care lasă jumătate pe masă și trebuie s-o arunci la gunoi. Dar cafeaua, boss? Nici cafeaua n-o lași la liber?

Că nu e ca și cum le dai clienților cine știe ce licoare magică preparată de vreun barista celebru, te costă câțiva euro să faci niște hectolitri de cafea, așa că lasă-i pe fraieri să bea cât vor, nu cu economia la cafea salvezi hotelul. Nfine, ce voiam să spun e c-au reușit să-mi facă praf plăcerea de dimineață. Și mai am două zile de stat la ei.

În altă ordine de idei, ieri a fost aici o vreme din aia împuțită de nu știai ce să faci. Destul de friguț, iar pe lângă asta, cinci minute ploua, alte cinci minute bătea vântul și treizeci de secunde ieșea soarele. De nu puteai să faci aproape nimic, și în niciun caz să te plimbi de nebun pe străzi. Așa că nu m-am putut mișca decât cu mașina, lucru care nu prea era în planurile mele.

Dar măcar am reușit să ajung la Cabo da Roca, Cascais și Boca do Inferno. Bine, la Cabo da Roca era un frig de te pișai pe tine, bătea vântul de-ți zbura telefonul din mână și, pentru că nu era suficient atât, era o ceață de efectiv n-am putut să văd oceanul. Se auzeau valurile, dar de văzut nu se vedea nimic. Aproape c-aș fi putut să jur că m-au ajuns ceva blesteme. 😊

După care mi-am mai îndeplinit o dorință pe care o țineam mocnind în mine de multă vreme: am trecut cu mașina pe podul Vasco da Gama, cel mai lung pod din Europa. A fost foarte tare senzația să mergi cu mașina, iar în stânga și-n dreapta să vezi numai apă. Foarte-foarte tare, cred că mă mai duc o dată și mâine.

Gata și cu ziua 6.