În vara lui 2014, veneam de la Brașov. Era deja întuneric când am trecut de Ploiești și-am intrat pe bucata aia de autostradă spre București. Cred că pe la jumătatea ei, mi-a sărit un iepure în fața mașinii. Habar nu am dacă l-au atras farurile sau nu, cert este că n-am mai avut ce să fac. Cu toată frâna mea bruscă și violentă, cu tot trasul de volan, l-am omorât.

A fost prima și ultima oară, în această viață, când am omorât un animal. Deși s-a întâmplat fără voia mea și fără să-mi doresc asta, câteva zile pur și simplu n-am fost om. Pot trece peste aproape orice pe lumea asta, dar nu pot trece peste durerea și peste suferința animalelor.

Am scris toate astea pentru că mi-e silă de tot ce-am văzut azi pe Facebook. Mi-e silă de justificările adepților vânătorii sportive, mi-e și mai silă de justificările celor care susțin vânătoarea pentru „reglarea echilibrului ecologic”.

Hai, sictir, băi ecologiștilor, că natura știa să-și mențină echilibrul și până să vă apucați voi să omorâți animale.

În încheiere vreau să mai spun doar atât: nici măcar nu-mi imaginez cam ce om trebuie să fii ca să poți duce pușca la ochi, să te uiți în ochii unui animal și să apeși liniștit pe trăgaci. După care să te duci liniștit acasă, eventual cu animalul mort în portbagaj. Nu, pur și simplu nu-mi dau seama ce om trebuie să fii ca să poți face așa ceva.

Atât.

P.S. Dacă nu înțelegeți despre ce e vorba, vă spun eu că mă refer la reacțiile adepților vânătorii de la știrea cu ursul Arthur.