Îmi place să povestesc chestii de pe vremea ailaltă, măcar așa simt că mai contribui și eu la demitizarea conceptului stupid „înainte era mai bine”. Nu numai că nu era mai bine, înainte era groaznic, doar că ne amintim din ce în ce mai puține despre treaba asta, plus că mai intervine și fenomenul de memorie selectivă, adică ăla în care îți aduci aminte doar despre lucrurile bune.

Și uite-așa generațiile astea noi află că nu era așa de rău pe vremea lui Ceaușescu, maică. Aveam de lucru, aveam ce mânca, ne dădea partidul case, ce să mai, aveam de toate. Mai mureau oameni, mai intrau la pușcărie politică, mai mergeau pe la Canal, dar probabil făcuseră ei ceva, ce naiba. Și mai scoate-le din cap prostiile astea dacă poți. Tocmai de-aia am și regrupat, pe blog, toate poveștile de pe vremea aia. La găsiți pe toate la categoria „înainte era mai bine”.

Acestea fiind zise, o să vă spun azi povestea televizorului color despre care aminteam zilele trecute. Nu de alta, dar au fost câțiva dintre voi care, pe bună dreptate, au zis că era burghezie curată să ai tv color în ’86. Și chiar era, doar dacă nu dacă-l luai în condițiile în care l-a cumpărat bietul taică-meu.

Noi aveam în casă, m-am născut cu el acolo, un televizor alb-negru Opera, pe lămpi. Este că habar nu aveți ce însemna un televizor pe lămpi? Pe scurt, la un televizor pe lămpi, dacă nu erai vigilent și-l porneai prea târziu, riscai să pierzi cele zece minute de desene animate de duminica. Pentru că cam atât dura să pornească. Până se încălzeau lămpile alea, până avea imagine, dacă nu erai pe fază pierdeai jumătate din film.

Ca să nu mai spun că uneori nu mai pornea deloc. După ce așteptai jumătate de oră și vedeai că nu se întâmplă nimic, aplicai singura soluție recomandată inclusiv de producător: îi trosneai un pumn sau o palmă pe una dintre lateralele carcasei. Intensitatea loviturii trebuia să fie medie spre ridicată, altfel nu făceai nimic. În nouă cazuri din zece, o lua.

Dar dacă nici așa nu pornea, diagnosticul era crunt: s-a ars PL-500. Este că habar nu aveți ce este PL-500? Cea mai faimoasă lampă a unui televizor pe lămpi, regina la lămpi era PL-500. Nu exista om să nu aibă în casă, puse la păstrare, măcar două-trei peleuri cincisute. Problema era că nu știai tu s-o schimbi așa de capul tău, trebuia să-l chemi pe domnul Gașpar, de la parter, singurul din bloc care știa cu pistolul de lipit și schemele electronice. Și tot singurul vecin din bloc cu care nu se certa nimeni-niciodată, că dacă stricai relațiile cu domnu Gașpar și ți se strica televizorul în ajun de Revelion, o cam îmbulinai definitiv.

Mno, cam așa au stat lucrurile toată copilăria și adolescența mea, până în anul de grație 1985, adică anul când taică-meu a apărut acasă cu un televizor color nou-nouț, în țiplă.

Taică-meu era inginerul șef al unei secții din Combinatul Chimic de la Vâlcea. Nu una oarecare, ci cea în care se producea hexaclorciclohexan (nici n-a trebuit să mă uit pe google, așa de bine mi-a rămas întipărită denumirea în memorie), un insecticid agricol extrem de puternic cunoscut sub numele de „lindan”. Tocmai de-asta secția respectivă era și cea mai toxică din tot Combinatul ăla, dar și una dintre cele mai importante, pentru că de bunul ei mers depindea realizarea planului cincinal în agricultură.

Or cu planul cincinal nu te jucai, ori îl îndeplineai în patru ani și jumătate, ori mințeai că l-ai îndeplinit. Cale de mijloc nu exista, industria socialistă trebuia să fie cea mai performantă din univers. Pentru mine deveniseră o obișnuință telefoanele pentru taică-meu, în miez de noapte, urmate de înjurat, îmbrăcat și plecat intempestiv de acasă, atunci când apărea vreo avarie sau mai știu eu ce belea în procesul de producție.

Ei, dragii mei, în aceste condiții, s-a întâmplat minunea: la finalul anului 1985, secția condusă de taică-meu a ieșit secția numărul unu în întrecerea socialistă pe fabrici și uzine. Lucru care nu avea cum să scape neobservat conducerii de partid și de stat. Drept dovadă, a venit și recompensa, modul extraordinar, de-a dreptul sublim, în care partidul i-a răsplătit eforturile: l-au pus în fruntea listei de așteptare pentru televizoare color.

Dacă aveți impresia că glumesc, vă înșelați amarnic. La Dacia 1300 erau liste de așteptare care se întindeau și pe câte trei ani. În sensul că te înscriai azi și ridicai mătăluță mașina peste trei ani. La televizoarele color nu mai țin minte cât se aștepta, dar era tot ceva de la măcar jumătate de an în sus.

Și uite așa se face că în ziua în care „s-au băgat” televizoare color, l-au sunat pe taică-meu să se prezinte să-l ridice. Să nu vă imaginați că nu l-a plătit, nici vorbă, a costat măgăoaia aia fix 14.000 de lei, țin minte exact suma. Dar lasă că și-a amortizat toți banii, că l-au folosit ai mei până hăăăt, spre anii 2000, când le-am adus eu un Nippon de la București. Cu telecomandă, minune a tehnicii si tehnologiei moderne.

Mno, cam asta a fost epopeea televizorului color. Nu prea mai seamănă a burghezie, este?

Iar acum, ca să închei apoteotic și această poveste din epoca de aur a spațiului carpato-danubiano-pontic, o să vă mai spun doar atât: dacă aveți HBO GO, trebuie musai să vedeți scurt-metrajul lui Bogdan Naumovici, intitulat Zimnicea. Are doar 27 de minute și este vorba despre o poveste reală petrecută pe în Zimnicea acelor ani. O poveste care m-a lăsat și pe mine cu gura căscată, deși auzisem cam tot ce se putea în materie de legende urbane ale sistemului comunist. Doar că asta nu e legendă, e cât se poate de reală și ținută bine de tot la secret. O să înțelegeți de ce când o să-l vedeți. Vă las trailerul mai jos.

Trailer Zimnicea 2020 from Hi-Fi Production on Vimeo.