Pe vremea ailaltă elevii își doreau să meargă la olimpiadele organizate de gloriosul sistem românesc de învățământ. Serios, nu glumesc. Pentru că, în suprema lui mărinimie, partidul hotărâse că toți oamenii muncii (și viitorii oameni ai muncii) trebuie să fie egali, pentru că numai așa vom duce România pe cele mai înalte culmi de progres și prosperitate, toți arătam la fel, toți ne îmbrăcam la fel, toți mâncam la fel, toți ne uitam la cele două ore de program tv, mă rog, ați înțeles voi ideea: cu mici excepții, toți eram cam în aceleași standarde impuse de partid.

Ei, în contextul ăsta, olimpiadele școlare erau ceva-ul ăla care te mai scotea din rutina zilnică. Ca să nu mai spun că mai exista un alt avantaj incontestabil: olimpicii erau priviți bine, spre foarte bine, de fete. Da, da, surprinzător aș zice, dar pe vremea aia dădea foarte bine la tipe să fii un tip inteligent. Sau măcar să pari. Cum se auzea despre unul ceva de genul „Remus a ajuns la faza pe țară la mate”, cum vedeai că tipele din școală încep să se uite altfel la el.

Partea mai nasoală e că de obicei olimpicii ăștia erau interesați de fete cum sunteți voi interesați de situația politică din Polinezia Franceză. Adevărata combinație, adevărata lovitură de forță, era să fii oleacă golan și să ajungi olimpic d-ăsta. Din momentul ăla o lume nouă ți se deschidea în față ochilor.

Cum era Mircea, de exemplu, cel mai tare tip pe matematică pe care l-am cunoscut eu în viața mea. Omu’ se califica an de an la faza pe țară a olimpiadei de matematică, iar prin clasa a zecea venit și cu un premiu doi de acolo. Păi din momentul ăla Mircea era așa ca un fel se semizeu, când trecea pe holul școlii se dădea lumea la o parte și toate fetele începeau să suspine.

Lucru de care Mircea profita din plin, pentru că, spre deosebire de ceilalți olimpici din școală care arătau și se purtau ca niște tocilari campioni inter-regionali la șah, Mircea era un golan notoriu, ca noi, toți ceilalți prieteni ai lui. Dar era un golan care când se uita la o problemă de matematică nu vedea doar niște litere și cifre, trăiesc cu convingerea că în momentul în care vedea enunțul unei probleme, brusc în creierul lui Mircea se deschidea o portiță și de pe portița aia ieșeau tot felul de rezolvări fanteziste ale problemei respective. Rezolvări care, de foarte multe ori, îi lăsau cu gura căscată și pe profesorii noștri.

Și nu glumesc deloc, dacă ați trecut prin școală, e imposibil să nu fi avut și voi măcar un Mircea din ăsta. E imposibil să nu-l fi avut pe tipul ăla despre care știa toată școala că e ăl mai tare la matematică. De un singur lucru mă îndoiesc teribil: că și al vostru era tot golan. 😊

Pentru frumusețea poveștii poate ar trebui să vă spun cum, plecând de la tot contextul pe care vi l-am povestit până acum, m-am hotărât și eu să mă duc la o olimpiadă. Pentru că partea cu golăneala o stăpâneam la perfecție, mai lipsea doar „olimpicul” din ecuație. Prin urmare, m-am hotărât să rezolv acest neajuns.

Dar pentru că nici pe vremea aia hărnicia nu era una dintre calitățile mele de bază (practic, eu ar trebui să fiu certificat ca inventator al procrastinării), am zis să n-aleg olimpiada de matematică sau română, că la astea, pe lângă că trebuie să te ducă capul, mai trebuie să și înveți. Groaznic, păi unde mai era plăcerea? Păi așa, învățând, oricine poate. Nu, nene, șmecheria adevărată ar fi fost să ajung „olimpic” fără să ating vreun manual. Știți, eu am și-o piele mai sensibilă și hârtia aia pe care erau tipărite manualele și culegerile (mai ales) îmi dădea niște iritații teribile. N-aș fi vrut să risc să mă îmbolnăvesc sau ceva.

Așa că m-am decis scurt pentru geografie. Ce naiba, nu știam eu cu munții, cu apele, cu județele, cu astea? De unde tragem concluzia că pe lângă hărnicie, nici inteligența nu mă dădea afară din casă. Well, boșilor, împotriva oricărei logici, împotriva oricărei prognoze, împotriva a ceea ce ar spune bunul simț, mi-am atins scopul.

Da, da, da, nu glumesc deloc. Fiind singurul din școală care s-a dus la geografie, m-am calificat automat la faza pe județ. Iar asta înseamnă să-ți atingi scopul, boșilor, pentru că timp de vreo două-trei săptămâni, până la faza pe județ, m-am prezentat oricui avea chef să audă (dar mai ales cui n-avea): „Mihai, olimpic la geografie PĂ JUDEȚ”. Beat that, biatches!

Am făcut această introducere devastatoare doar ca să vă spun că e momentul să redevină cool să fii deștept. Dacă nu pentru noi, că nu mai e cazul, e timpul să le explicăm copiilor noștri că poți să fii tare la matematică, dar poți sa fii și cool. Cele două nu se exclud în niciun caz.

Și ce ocazie mai bună avem să facem asta, dacă nu olimpiada digitală BRIO Challenge, ajunsă acum la ediția a doua?

Așadar, dacă ai cea mai vagă impresie că ai un copil pasionat de matematică, n-ai de ce să mai stai pe gânduri, înscrie-l la olimpiadă. Poate nu va câștiga nimic în afară de experiență, dar să știi că și asta e foarte utilă în contextul examenelor care vor tot veni. Dar poate va câștiga, moment în care ia uite niște premii puse în joc:

➡️ 12 bucăți laptop Huawei MateBook

➡️ 24 bucăți Console Xbox

Desigur, premiile sunt mult mai multe. Le poți vedea pe toate când citești Regulamentul competiției.

Nu știu cât de tentant vă sună vouă, dar eu le-am înscris pe fete. Recunosc, nu le-am zis ce premii sunt în joc, că nu-mi doresc să se crispeze inutil. Măcar să câștige ele ceva și le zic după.

Hai să facem noi să redevină cool să fii deștept. Că, să știți, dacă nu punem noi umărul, n-o să pună nimeni.

sursa foto: freepik.com