De obicei, îmi scriu încă de vineri seara articolele pentru luni. Extrem de rar, doar dacă apare ceva care arde, mă mai sucesc și mai pun mâna să scriu altceva peste weekend. Dar pentru azi n-am vrut să scriu nimic, pentru că simțeam, deși nu credeam că e posibil, undeva acolo în mine simțeam că dansatoarea de Voluntari își va lua mare picior în dos. Și-am simțit bine.

Nu sunt vreun suporter fanatic al lui Nicușor Dan, dar cred cu toată convingerea că era singura soluție viabilă în acest moment și, mai ales, că alegerea lui era singura modalitate prin care puteam să scăpăm de femeia care a făcut din București un oraș aproape nelocuibil.

Da, știu, mulți dintre voi, cei care citiți pe aici, nu sunteți din București, prin urmare nu înțelgeți exact cât de gravă era situația. Probabil vă mai ajungeau pe sub ochi isprăvile duamnei, dar una e să le citești și alta e să te lovești în fiecare zi a vieții tale de ele.

Sectoare întregi fără apă caldă și fără căldură, un trafic mai sufocat ca niciodată, niciun fel de investiție în infrastructură, nimic, nimic, nimic, zero absolut pe toată linia, era vizibil din stratosferă că orașul se îndreaptă cu pași mari și rapizi spre colaps și blocaj.

De-aia am plecat din Bulgaria ieri la ora 14.00, deși era una dintre cele mai mișto zile de toamnă, pentru că voiam musai să votez și nu mi-aș fiu iertat-o niciodată dacă nu reușeam să ajung în timp util. Și-am ajuns.

Cam atât pentru azi, că orice aș mai spune e de prisos. Ah, să nu uit, ia aruncați o privire peste rezultatele de ieri, de la exit poll-ul nostru de aici și comparați-le cu cele reale. Parcă de data asta bula noastră n-a mai fost așa ruptă de realitate, nu?

Și acum, înainte sa începem o nouă săptămână de muncă, hai să ne mai bucurăm încă o dată de acest dans mirobolant. Jerusaleeemaaa…