Am ajuns la una dintre înghețătăriile pe care mi le-a recomandar lumea care se pricepe la Oradea. E din aia clasică, de poți să stai să mănânci la ei la terasă, ceea ce fetelor le convine de minune. Plus c-a mai venit și în cupe de sticlă, chestie întâmpinată cu aplauze la scenă deschisă.

Pe când dădeam comanda, doamna care ne pregătește și ne aduce înghețatele, se prinde că nu suntem de-ai locului și ne întreabă de unde venim. Păi, din București.

Meam, atât i-a trebuit să audă. Imediat începe și ne povestește femeia că și ea e tot din București, că stătea la Chibrit, dar s-a mutat în Oradea din 2010, că nici prin cap nu le trecea să plece, dar a primit soțul un contract în Oradea pe doi ani, și nu putea să-l lase să vină singur, că-i era greu printre străini, și că uite că până la urmă n-au fost numai doi ani, au trecut zece, că aici li s-a născut și copilul, și că nu s-ar mai muta înapoi pentru nimic în lume.

Bănene, pur și simplu nu se mai oprea, dar nici nu-ți venea să-i spui ceva, când tot filmul ultimilor zece ani ai vieții ei rula într-un crescendo amețitor prin fața ochilor noștri.

Și deodată, brusc, de nicăieri, totul s-a năruit ca un castel din cărți de joc:

– Bine, am fost nevoiți s-o luăm cu noi și pe mama soacră.

S-a râs bine de tot la masă.

Cum e viața asta, frate, niciodată nu te lasă să te bucuri până la capăt.