Deschide ușa frigiderului și stă o vreme cu ea așa, deschisă, până o închide la loc gînditoare.

– Rămânem fără lapte, zice.

– Bine, lasă că mă duc io să iau de la mega.

S-a uitat la mine de parcă tocmai ce începusem să-mi tai o mână singur, de undeva de sub cot, cu un fierăstrău ruginit.

‐ La mega? Pentru niște lapte? Acum când e coronavirusul peste tot? Nici să nu te gândești, comand eu cu Bringo.

– Îi pui pe oamenii ăia pe drumuri pentru doi-trei litri de lapte?

– Lasă, mai bine să-i pun pe ei, decat să vii infectat acasă.

Impresionat de această aproape declarație de dragoste inedită, am făcut ce-ar fi făcut orice om sănătos la căpuț: mi-am văzut de treabă. Că nici nu muream de dorința să mă duc chiar în momentul ăla până la mega.

Trei ore mai târziu.

O aud cum ciripește vesel din camera de lângă:

– Te duci tu până jos? C-a venit Bringo.

Sigur că mă duc. Pentru două cutii cu lapte, ies așa, în papuci, că-mi ia mai mult să mă încalț.

Cobor la curier. Care curier tocmai scotea din portbagaj circa șase sacoșe d-alea de carrefour pline ochi. Și două baxuri de apă.

Mă frec la ochi, îl întreb dacă e sigur că n-a greșit adresa, omul îmi confirmă că e foarte sigur, așa că înhaț primele două plase și mă duc sus. Pentru că n-am voie să intru până nu-mi sunt dezinfectați papucii pe tălpi, strig din ușă:

– Auzi, ai idee ce e cu ditamai comanda asta?

Își ițește capul de după colț și se uită la mine cam cum s-ar uita profesorul de matematică la un elev de clasa a unșpea care tocmai îi spune că nu știe tabla înmulțirii:

– Pai n-ai zis tu că n-are rost să vină doar pentru lapte?

Melkboer met bakfiets vol met melkflessen, Amsterdam, 24 september 1953 Foto Ben van Meerendonk / AHF, collectie IISG, Amsterdam