Eram la Roma și bănănăiam printr-o piață. Când zic „piață”, să nu vă imaginați că eram în vreo piață celebră să admirăm cine știe ce statui și pietroaie, ci chiar într-o piață, gen, din aia cu țărani care vând legume, fructe și alte produse agricole de băgat pe sub nas. De altfel, cei care m-ați invidiat anul trecut pentru „cât m-am plimbat” ar trebui să știți că măcar jumătate din timpul petrecut dincolo de granițele României a fost prin piețe, piețuci, piețișoare, târguri și alte daraveli de același fel.

Pentru că regina fashion-ului, dacă ar putea, asta ar face toată ziua: ar sta prin piețe și-ar suspina lung cu câte o sticlă de ulei de măsline, un fruct sau o legumă ciudată în mână. Unde mai pui că pe multe dintre aceste roade ale câmpiilor și livezilor italiene le mai căram și toată ziua după mine, în rucsac. Nfine, sper că hotelierii apreciau la justa valoare micile depozite de fructe și legume pe care le lăsam în urmă. Asta așa, ca să n-avem vorbe și să nu mă mai invidiați.

Revenind, eram în piață și-am trecut pe lângă o tarabă unde un cetățean italian vindea niște șmecherii din alea gen răzătoarea Werner sau cum mama naibii se numea drăcia aia care făcea ravagii pe la noi în anii 2000. În mod normal, m-ar fi lăsat complet rece ce vinde ăla acolo, dar cumva mi-au atras atenția două lucruri. Primul, că la el la tarabă era coadă. Nu, serios, cum adică să fie coadă la piață? N-am văzut așa ceva nici pe vremea lui Ceaușescu. Și doi, toți ăia care stăteau la coadă râdeau cu lacrimi. Evident, n-aveam cum să trec indiferent pe lângă așa ceva.

Băbăieți, omul ăla își ratase cariera de stand-up-er sau de entertainer. Lasă ce vindea el acolo, vreo trei-patru chestii pare care să le folosești în bucătărie, dar trebuia să vedeți cum le vindea. Cum interacționa cu „publicul”, cum îi atrăgea p-ăia la el la tarabă, ce caterincă avea omulețul ăla odată ce te hotărai să te oprești. Băi, vă zic, era o încântare, era atât de tare că mai aveam un pic și-i înjuram pe toți care erau în fața mea la coadă, pe motiv că nu se mai cară dracului odată, ca să-mi vină și mie rândul.

Mai are rost să vă spun că și eu și ăia din fața mea am cumpărat TOATE mizeriile pe care le vindea? Nu vă alarmați, erau undeva pe la 15-20 euro toate, dar orișcât. Singurul lucru pe care-l regret e că nu l-am filmat. Mă rog, a filmat ceva regina fashion-ului, dar mai așea, mai în silă, și nici măcar de la începutul „demonstrației”, nu se vede nici măcar jumătate din ce făcea cetățeanul ăla acolo.

Dar stați, că povestea nu e gata. Proaspăt împroprietăriți cu cele mai mișto chestii inutile pentru bucătărie, am mai stat o vreme prin piață, că nu terminasem de vizitat toate tarabele sau ceva. Ei bine, la un moment dat am trecut pe lângă taraba unui alt cetățean care vindea exact aceleași mizerii. Doar că ăsta le ținea expuse pe tarabă si tăcea ca prostul, probabil aștepta să-l întrebe eventualii cumpărători ce poți să faci cu ele și la ce le folosești. Ce cedeți, îl întreba cineva? Pentru că ce om sănătos la cap s-ar fi dus să cumpere de la mutulică ăsta când zece metri mai încolo era cetațeanul care făcea spectacol cu fix aceleași produse? Dăăă. Pe scurt, cât m-am învârtit eu prin piața aia, și-au fost măcar două ore, n-am văzut pe nimeni la taraba ăstuia, în timp ce dincolo era coadă.

Mai e nevoie să trag și concluzia? Omul sfințește locul întotdeauna. Poți sa vinzi orice produs sau serviciu dacă știi cum să-l împachetezi și cum să le vorbești oamenilor. La fel cum, poți să ai tu cel mai bun produs sau serviciu din univers, dacă omul care-l vinde e de kkt, degeaba.

Acum în încheiere, ia ghiciți dacă am folosit vreodată porcărioarele alea. Cred că nici măcar nu le-am scos din ambalaje. Ah, ba nu, iertați-mă, mint. Am folosit și-o să tot folosesc o chestie foarte tare pentru scos zeama din lămâi, fără să le storci. Măcar pentru asta și pentru spectacol, tot a meritat să dau ăia 15 euro.