L-am citit după privirea piezișă și plină de nerăbdare că stă ca pe ghimpi așteptând să cobor de la volan. Așa c-am mai rămas oleacă în mașină prefăcîndu-mă că scotocesc prin bord. Ca să mai prelungesc suspansul, nu de alta. Până la urmă am deschis portiera. Omu’ meu atât aștepta:

– Ți-am mai zis că ăsta e locul meu.

Io fac ochii mari și simulez că gândesc adânc (uneori îmi iese atât de bine de poți să juri că-s inteligent):

– Parcă mi-ați mai spus, da.

Dă din cap plin de reproș:

– Și-atunci de ce parchezi aici?

– Vreți să vă zic sincer sau să vă mint?

Ăsta rămâne interzis:

– Ă… ce?

– Vreți să vă mint de ce parchez aici, deși m-ați tot frecat la cap că e locul dumneavoastră, sau să vă zic cinstit?

Gura i se deschide încercând să rostească ceva, orice. Până la urmă, cu greu, reușește:

– Nesimțitule!

Îi fac cu ochiu’:

– Vedeți, n-a mai fost nevoie să vă mint.

(17 februarie 2018)