Există un soi de cetățeni aparte pe care nu știu dacă voi îi întâlniți, dar de care eu am parte din plin. Sunt cetățenii care-ți scriu mesaje private, deși tu nu-i cunoști, nu știi cine sunt și nici nu vrei să știi, dar se pare că ăsta e un amănunt care-i lasă complet indiferenți.

Sunt fascinat de genul ăsta de oameni, pentru că eu, de fiecare fucking dată când trebuie să scriu un mesaj privat cuiva pe care nu-l cunosc, mă gândesc de multe ori înainte s-o fac. Îmi fac probleme, mă framânt, mă întreb dacă nu cumva deranjez și mă străduiesc ca naiba să formulez în așa fel încât să fiu cât mai puțin deplasat. Și, oricum, nu scriu pe mesageria privată a cuiva decât în două situații: cunosc destinatarul sau, dacă nu-l cunosc, am să-i spun ceva important.

Nfine, revenind, băi, oameni buni, nu vreți să știți ce mesaje primesc. De la felicitările alea tâmpite legate de ocaziile pe care le sărbătorește tot românul (tot felul de sfinți, Paști, Crăciun, Revelion), până la întrebări care mă lasă cu gura căscată. Repet, toate astea de la cetățeni pe care nu-i cunosc și care stau ei așa cu facebook-ul în față și dintr-o dată le vine ideea măreață: ia să-l întreb io pe Vasilescu ce părere are el depre mierla de șes cu târtița bleu. Și, jbam, în secunda doi aud notificarea zbârnâind și întrebarea despre nenorocita aia de mierlă e acolo, în chatul meu, în toată splendoarea ei.

Evident, răspund câte ceva, așa de complezență, bag câte un emoticon sau un „aha”, în speranța că gata, scap, aia a fost toată interacțiunea. Ți-ai găsit, partea cea mai nasoală e că cetățenii ăștia nu se prind că le răspunzi doar ca să nu se simtă prost și insistă, frate, insistă. Dacă cumva ai dat vreun semn c-ai citit ce-a scris, urmează imediat încă o avalanșă de întrebări, în timp ce tu nu știi cum să le spui: „boss, ce plm ți-am facut, de ce nu mă lași să-mi văd de viață?”.

Nu știu cum să explic mai clar, dar mesageria privată tocmai de-aia se numește „privată”. Dacă n-ai să-mi transmiți ceva important, dacă nu ne cunoaștem, dacă n-avem nici măcar o relație cât de cât de prin online, și cu toate astea te-ai gândit tu să-mi scrii ceva, orice, e exact ca și cum ai veni la mine la ușă, ai bate agresiv de căteva ori și când în cele din urmă ți-aș deschide clipind nedumerit pe motiv că nu te cunosc și nu înțeleg ce cauți la mine, tu ai incepe să turui:

– Salut, coae, ce bine că ești acasă. Auzi, tu ce părere ai de Firea asta? O mai suportăm mult sau facem naibii ceva în privința ei?

La care eu aș îngâima ceva doar ca să nu te simți prost, c-așa sunt eu, un băiat cu mult bun-simț, după care aș da să închid, iar tu te-ai împinge cu umărul în ușă:

– Stai, stai, nu închide, că mai am să te întreb niște chestii foarte importante și despre jderii cu trei picioare din deșertul Atacama.

Ai prins-o? Oricât ți s-ar părea de absurd, dar fix așa mă simt când tu îmi scrii în privat, iar eu nu știu nimic despre tine și nici nu simt vreo nevoie imperioasă să știu.

P.S. Pot să înțeleg mesajele de la necunoscuți, de zilele de naștere. Nu le aprob în totalitate, dar pot să înțeleg că ți-a afișat facebookul că e ziua lu’ ăla și-ai simțit nevoia să-i zici ceva frumos, chiar dacă nu vă cunoașteți. Dar cam atât.