Mă lovesc din ce în ce mai des de următoarea situație. Merg la restaurant și văd copii de diverse vârste (de la 5-6 ani până pe la 10-11-12) care pur și simplu fac ce vor ei în localul ăla, deși părinții adăstează și ei pe la o masă de pe acolo. Urlă, aleargă, chiuie, se joacă pe sub alte mese, intră în vorbă cu oameni străini, iar urlă, iar aleargă, iar chiuie, pe scurt, transformă TOT restaurantul ăla în locul lor de joacă.

Și toate astea, repet, se întâmplă în timp ce părinții se uită bovin și plini de încântare cum odraselele lor fac praf după-amiezele sau serile unor cetațeni care-și doreau doar să poată mânca sau sta de vorbă liniștiți. Am văzut faze de genul ăsta atât de des încât aproape c-am ajuns să le consider normalitate, deși nu este. Nu este deloc.

Bun, eu înțeleg că nu mai sunt vremurile dinainte de ’89 când celebra „eu te-am făcut, eu te omor” făcea legea, dar de aici până la ce se întâmplă în zilele noastre e o cale lungă și nu înțeleg când și unde s-au pierdut pe drum noțiuni elementare de bun-simț. Sau poate că există capitole speciale, în cărțile de parenting modern, dedicate artei de a-ți lăsa plodul să facă ce vrea el într-un restaurant în care oameni, care nu sunt datori cu absolut nimic să-ți suporte odorul, au avut proasta inspirație să meargă să mănânce? Că dacă există capitolul ăsta, îmi cer anticipat scuze.

E posbil să scrie acolo, la manual, și să nu-mi fi dat eu seama, că trebuie să lași copilul să urle cât îl țin bojocii, să alerge printre picioare de cetățeni nevinovați care s-au nimerit în locul nepotrivit la timpul și mai nepotrivit, să se joace pe mese și sub mese, să tragă oamenii de mâini sau de picioare, să-și bage nasul în farfurii care nu-s ale părinților lui? E posibil, întreb, că dacă nu-l lași să facă toate năstrușniciile astea să nu i se dezvolte personalitatea cum trebuie? Și să ajungă, doamne ferește, vreun neadaptat din ăla care nu depășește coloana pe linia de tramvai, care știe să spună „mulțumesc” sau „am greșit” sau care, mă cutremur numai când mă gândesc, crede că regulile sunt pentru toată lumea, nu doar pentru fraieri.

Nfine, râdem-glumim, dar mă tot lovesc de situația asta prin cârciumi, restaurante și nu numai (mai nou, molima asta vad că se extinde, afectează din ce în ce mai multe locuri în care au acces părinții). Copii care, după cum se poartă, par ai nimănui, dar la o privire mai atentă constați că nu numai că nu sunt ai nimanui, dar părinții sunt de față și, ori nu le pasă, ori se amuză strașnic de poznele odorului. Deh, e și el copil, n-ai ce să-i faci. Iar problema e că ar cam avea ce să-i facă, doar că-i doare elegant în fund. Pe ei, pe părinți.

Dacă chiar n-ai cum să intervii și te simți complet depășit de situație, cum ar fi să-l scoți frumușel afară din restaurant până se calmează sau te duci urgent cu el acasă? Că n-am eu nicio vină pentru faptul că tu vrei să-ți crești copilul neîngrădit de conceptele alea învechite care poartă numele de „educație” și „bun-simț”, și-aș cam vrea să-mi văd de ce am în farfurie fără să fiu nevoit să te înjur printre dinți. Pe tine, pe părinte, că n-are ăla micu’ nicio vină.

Da, ok, pot să înțeleg că n-ai cu cine să-l lași acasă sau că-ți face placere să-l iei cu tine, chiar dacă ai avea cu cine să-l lași. Dar în momentul în care-i permiți copilului să zburde prin restaurant deranjând în mod evident oamenii de pe la alte mese, timp în care pe tine, părintele lui, te doare-n locul unde nu te bate soarele, înțelegerea mea se cam oprește.

Da, știu, teoretic, ar trebui să mi se fâlfâie vizavi de cum își educă alții progeniturile. Dar nu prea pot, atâta vreme cât constat că libertatea mea se termină acolo unde începe nesimțirea lor. Sau, după cum spunea un bun prieten de-ai mei, pe Facebook: „în spatele fiecărui copil răsfățat care deranjează lumea în spații publice e cel puțin un parinte idiot”.

Atât.