N-aș fi crezut, dar textul meu despre cât de neplăcut e să aștepți 45 de minute pentru un bol de cereale cu lapte a umflat tărâța în patronii sau angajatorii din restaurante, cârciumi și alte localuri. Mă rog, nu chiar în toți, doar în cei care s-au simțit cu musca pe căciulă.

Prin urmare, simțindu-se profund lezați în adn-ul lor de antreprenori de succes, distinșii și distinsele s-au repezit ca rața la muci și-au început să se dea de ceasul morții plângându-se despre cum nu găsesc ei oameni buni și cum nimeni din țara asta nu mai vrea să muncească. Cum îi caută ei cu lupa și ăia, potențialii angajați buni, fideli și devreme acasă, ori nu vor să vină, ori dacă vin, nu stau mai mult de maximum câteva luni. Și multe alte măcăneli inutile de același gen.

Well, un singur amănunt omiteți să spuneți, când începeți cu lamentările, voi, toți antreprenorii ăștia deosebit de ghinioniști: nimeni nu mai vrea să muncească PENTRU BANII PE CARE-I OFERIȚI VOI.

Desigur, mai uitați să spuneți și că, atunci când vă concepeți bussines plan-ul (dacă-l concepeți și p-ăla), nu gândiți salariile angajaților plecând de la premisa „cât să le dau ca să fie multumiți, și să se implice, și să-i simt că trag pentru firma mea”. Nu, boss, voi plecați de la principiul pagubos: „cât să le dau, ca să nu plece din prima lună”. Plus, evident, vestita: „lasă că-și mai fac banii și din șpagă”.

Iar dacă vă spune cineva toate astea, începeți să vă văicăriți isteric: „dar nu-mi permit să le dau salariu cât vor ei ca să fie mulțumiți, c-aș da faliment”. Well, am o veste pentru tine, patronule care ești tu patron, în aceste condiții, faliment vei da oricum.

Nu de alta, dar în orice domeniu din lumea asta, angajați nemulțumiți înseamnă și clienți nemulțumiți. Iar clienții sunt chestiile alea care-ți țin ție business-ul în viață. Prin urmare, cercul se închide fix așa: angajați nemulțumiți care fug văzând cu ochii, cu prima ocazie –> clienți nemulțumiți –> faliment.

Crede-mă, patronule, e doar o chestiune de timp. Dacă nu produci suficient cât să-ți plătești angajații astfel încât să fie multumiți, și motivați, și să-și dorească să rămână cu tine, doar mai prelungești un pic agonia. Iar dacă produci, dar nu vrei tu să-i plătești așa cum ar merita, încetează să te mai văicărești. Punct.

Încă ceva, mărețule patron de restaurant. În ultimii 4-5 ani am intrat în extrem de multe cârciumi din spațiul carpato-danubiano-pontic. Pentru că pot și pentru că-mi place să mănânc la restaurant. Știi ce mi-a sărit în ochi la cârciumile astea? O să vină ca o lovitură pentru tine, dar am constatat că le numeri pe degetele de la o mână pe cele care au același personal de multă vreme (ospătari, chelneri, barmani sau cum s-or mai numi ei).

Dar, așa puține cum sunt, totuși există, îmi trec prin minte trei exemple chiar acum când scriu. Oare de ce astea reușesc să-și păstreze oamenii? Îî țin patronii acolo cu forța, este? Le-au sechestrat familiile și-i amenință că le omoară, dacă nu vin să muncească pe doi lei, nu? Vedeți, de-aia nu vă cred, plângăcioșilor, pentru că acolo unde patronii își doresc oameni buni și fideli, chiar se poate.

Încă ceva. Oare e o întâmplare că la cele trei restaurante, patronii lucrează cot la cot cu angajații? Că eu am așa o bănuială că nu e.

Acestea fiind zise, singura concluzie de bun-simț care se poate trage este următoarea: ori mințiți de îngheață apele, ori nu știți să vă conduceți bussines-urile. De-aia am să vă rog să mergeți sa vă plângeți la altă masă, la una unde lumea vă crede balivernele. Și nu uitați: angajați nefericiți = faliment.

Hai, acum dați-i drumu’ și explicați-mi din nou cum nu înțeleg eu cum e cu afacerile și cu angajarea de personal.

P.S. N-am vrut să le dau numele, dar mai mult ca sigur se va găsi cineva să întrebe „dar care-s dom’le cârciumile alea trei, zi-le să le știm și noi”. Uite astea sunt: Voilà, Trattoria Roma și Il Peccato (cu mențiunea că, după ce l-am frecventat săptămânal vreo doi ani, la Il Peccato n-am mai ajuns totuși în ultima vreme). Gata, am zis ce era de zis.