Mă distrează foarte tare cam tot ce se întâmplă în fotbalul românesc, dar și mai tare mă amuză discursurile oficialilor de dinaintea fiecărui meci al echipei naționale.

Dacă urmează să jucăm împotriva unei echipe mari, discursul este pe genul: „Spania nu mai e ce-a fost, mingea e rotundă, și ei au tot două picioare, dacă se concentrează băieții putem să-i batem”. Dar, ori că nu se concentrează băieții, ori că mingea nu mai e chiar așa rotundă, ori că mai știu eu ce ghinoanele naibii se întâmplă, că după meci se ajunge tot la: „am jucat cu o echipă mare, am făcut tot ce-am putut, asta este, capul sus, c-am pierdut doar o bătălie”.

În schimb, când jucăm cu de-alde Malta sau Feroe, discursul se mută în zona cealaltă: „valorile s-au egalizat, nu mai există echipe mari și echipe mici, băieții trebuie să fie atenți, că intâlnim o echipă harnică și agresivă care ne va pune probleme”. Iar ăia sunt niște desculți pe care echipele serioase din grupa noastră îi desființează pe unde-i prind și pe care Dorinel Munteanu i-ar fi bătut singur acum douășcinci de ani.

Pare că nimeni nu vrea sa-și asume ceea ce suntem: o echipă națională mediocră, spre modestă, care reprezintă cu fidelitate România de astăzi. Punct.

Și sper să nu începeți să-mi povestiți despre isprăvile pe care le-a făcut Naționala de tineret astă vară, pentru că ăla nu e meritul FRF-ului nici cât negru sub unghie. Ce-au făcut băieții ăia e un soi de semi-miracol pentru care oficialii Federatiei Române de Fotbal ar trebui să le pupe picioarele lui Gică Hagi și românilor plecați în străinătate care au avut inspirația să-și ducă copiii la fotbal.

Altfel, rămâne cum am stabilit: s-au egalizat valorile, dar doar în jos, când e să jucăm cu unii mai șmecheri decât noi, nu știu cum naiba, dar nu s-a egalizat nimic.

Gata, ne vedem în preliminariile viitoare, că astea s-au cam terminat pentru noi.