Ies de la metrou și mă scurg încet spre casă. Undeva mai în fața mea, un bătrân plimbă un câine care pare la fel de bătrân ca el. Câinele se oprește, se opintește de două ori de spate și face un caca scurt în mijlocul trotuarului.

Bătrânul se oprește și el, pune jos sacoșa de rafie din mâna stângă, scoate o revistă veche, foarte veche, o revistă cum mai găseam eu la mama, la Vâlcea, prin debara când eram copil, și începe, la propriu, să șteargă rahatul câinelui de pe jos. Câinele asistă impasibil, probabil îl mai văzuse făcând asta de atâtea ori.

Îi las acolo și intru în non-stopul de unde-mi mai iau țigări când mi-e lene să ajung la mega. Cumpăr un set din ăla de pungi pentru găleata de gunoi. Ies chiar când bătrânul termina de șters și ultima pată de rahat de pe trotuar. Câinele e tot impasibil.

– Luați-le, zic, să aveți pentru cățel.

Și-i întind pungile.

Omul le ia și, fără să spună nimic, fără măcar să-mi dau seama ce vrea să facă, ÎMI PUPĂ MÂNA. Mie, înțelegeți? Omul ăla mi-a pupat mâna de mi-au venit pe loc lacrimile în colțul ochilor și-a trebuit să-i întorc spatele ca să nu vadă cum mă șterg la ochi.

’Te-n dinți, viață! În ce țară am ajuns să trăim.

(02 iulie 2019)