Prin anul trei de facultate mă învinsese lenea în așa hal că nu mai călcam prin clădirea ASE-ului decât dacă-mi aduceam aminte. Mai nasol e că nu prea-mi aduceam. Mă rog, detalii.

Într-una dintre zilele când, prin nu se știe ce miracol, mă hotărâsem să mai trec pe-acolo, am ajuns oleacă mai devreme și-o ardeam așa aiurea pe hol trăgând dintr-o țigară (da, da, pe vremea aia se putea fuma cam pe oriunde aveai chef). Da’ nici nu trăsesem bine două fumuri c-a venit pauza și în jurul meu au început să se reverse râuri-râuri de reprezentante ale sexului frumos. Mno, ASE, bilă, chestii.

Și cum stăteam eu așa și scoteam fumul rotocoale-rotocoale, în fața mea se proptește un puştiulache. Se uită la mine, se uită un pic dezorientat în jur, apoi îşi ia inima în dinţi și întreabă:

– Auzi, nu te supăra, știi cumva unde o găsesc pe Simona?

Mă uit la el. Mă mai uit o dată. Nu-mi era clar dacă mă ia la mișto sau nu. Părea că nu. Fața lui imberbă exprima din plin nevinovăția sincerității. Așa că mi-am propus să-l iau cu duhul blândeții:

– Frate, zic, tu te uiți așa puțin în jurul tău?

Și-am făcut un semn larg cu mâna spre sutele de fete, femei, domnișoare și doamne de toate vârstele și culorile care-ți intrau în raza vizuală la o privire superficială.

Ăsta se mai uită o dată împrejur dezorientat, dupa care dă din cap lămurit, semn că mi-a înţeles durerea și reformulează:

– Da, scuză-mă, ai dreptate! Fii atent, Simona are niște țâțe mari de tot.

Și-n timp ce rostea asta, cu mâinile desena destul de expresiv dimensiunile unui bust generos.

– Aaa, păi de ce nu zici așa? Simona e la sala aia, a doua ușă după hidrant.

Mai are rost să explic că pe oricine ar fi întrebat, indiferent dacă era bărbat sau femeie, ar fi știut sa-l trimită la sala cu pricina? Pentru că Simona era… hmm, cum să mă exprim eu elegant… Simona era neobișnuit de mare.

Ce voiam de fapt să spun, întotdeauna trebuie să știi cum să formulezi întrebările corect dacă vrei să obții răspunsul care te intersează.