Mama a căzut de pe o bordură astă vară. Treaba e că după căzătura asta, pe lângă o mână ruptă, s-a ales și cu o fisură de vertebră. Fisură care, ignorată cu foarte mult succes, s-a transformat în fractură. Rezultatul? Treptat, piciorul stâng n-a mai răspuns la nicio comandă, până nu l-a mai putut mișca absolut deloc.

Și-au urmat niște luni infernale, luni cu operație, luni cu tratamente și recuperări, luni cu imobilizat la pat, luni de chin pentru maică-mea care era obișnuită să iasă zilnic și să bată orașul în lung și-n lat, iar acum era nevoită să meargă cu ajutorul unui cadru de aluminiu. Mă rog, dacă târâitul ăla dintr-o cameră în alta și înapoi în pat, cu ajutorul unei bucați de metal, ar putea fi numit mers.

Ieri, mama m-a rugat să-l duc în beci. Pe el, pe cadrul de aluminiu. Nu vreți să știți cam ce senzație de satisfacție am încercat când coboram pe scări cu el în mână și când l-am lăsat în beci. A fost exact sentimentul că de-acum tot ce-a fost rău s-a terminat, a fost ca o eliberare, a fost însăși confirmarea că mama poate să meargă din nou, a fost ca un mic miracol.

Atât pentru azi, orice-aș spune în plus e de prisos.