După cum vă ziceam și zilele trecute, pe acest blog zac niște povești, scrise în cuaternarul timpuriu, care ar merita o soartă mai bună. Fix cum e și asta de mai jos. Prin urmare, ia luați de citiți.

Prietenul meu I. tocmai fusese într-o pauză de țigară și acum se îndrepta agale înapoi spre birou. În fața liftului mai era o singură persoană, o tipă care ținea în brațe ditamai cutioiul. O scanează rapid și apoi evaluează rezultatele. Frumoasă, mică de înălțime, finuță și plăpândă ca o aripă de fluture.

Așa că își umflă mușchii, își potrivește în capul pieptului vocea de macho și, credincios vorbei din bătrâni “dacă ești femeie, te chinui să cari ceva și nu sare nimeni să te ajute, atunci ești urâtă”, se uită sugestiv la cutie și-o întreabă languros:

– Te ajut?

Ea îl privește în ochi și-i răspunde pe un ton cald, încărcat de promisiuni:

– Nu, mulțumesc, mă descurc.

Tăcere stânjenitoare. Blestematul de lift întârzia să apară. Prietenul I., un munte de politețe și bune intenții, insistă:

– Te rog, lasă-mă să te ajut, nu pot să stau să mă uit la tine cum te chinui.

În timp ce spunea asta a flexat ușor unul dintre brațe în semn de “eu sunt bărbat, uită-te la mine”. Fata-i surâde:

– Ok, dacă ții neapărat.

Și-i întinde cutia.

Hercule zâmbește șăgalnic, îi face un semn ușor din pleoape “femeie, ți-am zis să nu te încăpățânezi, când o să înțelegeți că noi, bărbații, conducem lumea?” și-i trage obiectul din brațe. Moment în care prin mintea lui au început să defileze niște chestii oarecum neașteptate: “Sfinți din ceruri, isuse cristoase, mămicule care m-ai făcut, oameni buni, ce plm cară asta în cutie, pietre de moară”?

Omu’ meu pur și simplu nu putea să țină cutia în mână. S-a încovoiat tot sub greutatea ei și simțea cum se prăvălește dintr-un moment în altul. Micuța floare de lotus observă momentul dificil și-l întreabă:

– Te ajut? Hai, lasă, dă-mi-o înapoi, ți-am zis că sunt puternică.

Lu’ al nostru, să-i cadă cerul în cap. A mârâit cu ultimele puteri un “mă descurc” și a urcat gâfâind în liftul care tocmai venise.

A fost drumul ăla mai lung decât facerea lumii, dispariția dinozaurilor și toate aselenizările la un loc. Practic, în încercarea disperată de a nu lăsa blestemata aia de cutie să i se prăvălească din brațe, i-a trecut toată viața prin fața ochilor. Din când în când se mai clătina și atunci o auzea pe ea cum propune gingaș:

– Hai, lasă-mă s-o duc eu.  

Momente în care se ruga doar să se desprindă podeaua ascensorului, să scape naibii odată.

Până la urmă s-a milostivit Marele Manitou de el și au ajuns. Au ieșit din lift și-au pornit spre biroul fetei. Micuța cea plăpândă în față, al meu clătinându-se lejer în spate. După o cursă care părea că se transformă în expediția lui Marco Polo, într-un târziu, a auzit izbăvitoarele cuvinte:

– Am ajuns.

Au intrat în ceva birou din ăsta corporatist unde omu’ nostru practic a lăsat să cadă nenorocita aia de cutie pe prima suprafață plană care i-a ieșit în cale și care nu era podeaua. După care a întins-o de-acolo ca Usain Bolt la Londra, în 2012. Nu-i vorbă, ar mai fi rămas el să culeagă roadele investiției, dar, dacă deschidea gura, tot ce-ar fi putut sa scoată ar fi fost un gâfâit din ăla de locomotivă diesel produsă la Reșița. Și nu putea să se facă de râs chiar în halul ăsta cu micuța cea gingașă.

Mno, pe final, ce voiam să mai spun, cu povestea asta cred că s-a cam pus definitiv capăt așa-zisei superiorități a bărbatului.