Luni am dat o fugă până la Vâlcea ca s-o iau pe mama și să dăm o fugă la Sibiu, la control. A fost drăguț. Cu o seară înainte am adormit pe la două dimineața și m-am trezit la 5.30, că la maxim șase jumatate trebuia să ies pe ușă. Ceea ce am și executat. Dar după trei ore de somn, să faci de două ori în aceeași zi Valea Oltului, e chiar palpitant, vă spun, e adrenalină pură. Senzație care se accentuează binișor pe măsură ce dai peste miile de tâmpiți care populează, conducând absolut haotic, șoselele patriei. În fine, mă opresc aici, că nu despre asta voiam să vă povestesc.

Revenind. Plec spre Vâlcea, ajung la bloc, parchez, urc și intru în casă. Deși cam devreme, cel puțin după gustul meu, maică-mea avea ceva musafiri. Respectiv, o doamnă mai în etate pe care o vedeam pentru prima oară în viața mea.

Dau bună ziua ca un cetățean binecrescut ce mă aflu, o pup pe distinsa ființă care mi-a dat viață și până să mai apuc să zic ceva, o aud:

– Ce ziceți de băiatul meu, doamna Olga?

Și asta pe tonul ăla admirativ al părintelui ce-și laudă odrasla care tocmai s-a căcat, pentru prima oară în viață, la oliță și i se pare cea mai mare realizare. Nu odraslei, părintelui.

Io am rămas cu gura căscată când am auzit o asemena năzdrăvănie, iar zâmbetul jenat al doamei Olga îmi spunea că nu sunt foarte departe de adevăr. Singura care părea că n-are nicio problemă era maică-mea. Se uita în continuare când admirativ la mine, când întrebător-iritat la doamna Olga care tăcea și n-avea de gând să zică naibii odată ce crede despre băiatul ei.

Până la urmă, biata femeie s-a prins că trebuie să spună ceva, orice, dacă mai vrea să aibă o viață liniștită, și-a rostit încetișor:

– E… ăăă… înalt?

Doamne ajută, în sfârșit!

Mama a dat din cap satisfăcută, în timp ce doamna Olga număra firele de praf de pe tavan, iar eu mă gândeam ce norcos am fost c-am putut să plec de-acasă la optișpe ani.