Dacă e sâmbătă, e Elena. 

Știți panica aia de marți, cu ninsoare, cu viscol, cu școli închise și cu pluguri pe străzi (în vise)? Nu știu voi, dar eu m-am pregătit de luni seara. Mi-am pus în poșetă două sufertașe de metal cu mâncare ca să am ce ronțăi dacă rămân sinsitrată pe la muncă.

Bun. Dimineată mi-am tras și-un un machiaj rezistent la gheață și vânt, mi-am luat copilul de o aripă și am coborât să înfrunt urgia. Ce credeți? Din două rafale de vânt am ajuns în stația de autobuz. M-am prins cu putere de chioșcul de ziare, mi-am agățat copilul între picioare și am așteptat autobuzul. Care nu mai venea și nu mai venea și NU mai venea.

Cum eu gândesc rapid în situații de criză am stabilit că ar fi cazul ca, înainte să mă transform într-un cub de gheață, să chem Uber-ul. Când am văzut tariful, fraților, mi-au înghețat pe rând mâna, sufletul, telefonul, portofelul și cardul. Fix în momentul în care mă gândeam că la o adică aș putea  să mănânc ce mai uită colegii mei prin frigider și să fac în paștele mamei mele comandă la Uber, apare un taxi.

Doamne, păi când l-am văzut, am zis că fac credit la bancă, dar io în stație nu mai stau nici moartă. Sau mă rog, doar moartă. De frig. La volan era un tip cu geaca pe el și cu gluga trasă pe cap. M-am agățat de portieră ca de ultima speranța a unei vieți mai bune, am tras cu putere, am aruncat copilul în mașină, rucsacul peste copil, poșeta peste rucsac și în final am intrat și eu aruncându-mă pe burtă.

Am dat binețe. Șoferul m-a întrebat “până unde”, dar n-am apucat să răspund c-a răspuns tot el “50 de lei”. Până la urmă am apucat să spun și eu “până la Unirii, dar mai mult de 35 de lei nu am”.

M-a ignorat total, iar eu am înteles din asta că-s un bun negociator. Deja băteam cuba cu fiu-meu pe bancheta din spate. Ce tare ești, mama, ne-a rămas și de o gogoașă, când îl aud pe șofer cu o voce din gât:

– Da’ unde pleci, fey, de-acasă pe vremea asta?

Mă uit mirată la copil, copilul la mine, îmi fac ochii în cap ca la desene animate și răspund încet de abia m-am auzit eu:

– Ăăă, la muncă?!

– Și-ai luat și copilul cu tine?

Paralizasem! Mă gândeam cine e ăsta și ce vrea de la mine? Bag o mână sub rucsac, îmi scot copilul la vedere și îl poziționez pe mijlocul banchetei din spate ca să-l vadă și să mă lase naibii în pace cu întrebările. Că eu dimineața îs ciufută rău. Și nevricoasă. Ce credeți? Nici măcar nu s-a uitat în oglinda aia ca să-l vadă. A continuat:

– Da’ ce te-ai machiat așa dimineată? Sigur te duci la muncă?!

Băi, vă jur! Eram cu spinarea rece. Și nu, nu de la frig. Cum naiba îmi văzuse ăla față că spre mine nu se întorsese deloc și nici în oglindă nu mă vedea. N-avea cum să-mi vadă fața. Mai eram și bandajată cu fularul, iar lentilele de la ochelari erau încă aburite. Plus că nu întorsese capul deloc spre noi. Și totuși, cum m-a văzut? Cum?!

Copilul deja era băgat tot în mine, iar eu mă făcusem una cu păturica murdară de pe banchetă. Cu un ultim efort, m-am prefăcut că vreau să-l pup pe fiu-meu și din două mișcări rapide mi-am șters scurt machiajul pe căciula lui albă, proaspăt spălată. Acum eram ceva între Xena și Piggy de la păpușile Muppets. Mă uit la șofer:

– Acum e ok, boss?

N-am zis și cu voce tare. Erau doar gândurile mele care o luaseră razna. C-o mână pe sufertaș și cu alta pe portieră, îmi plănuiam să mă arunc din mașină la primul semafor, cu tot cu copil. Numa’ bine c-am prins peste tot verde. Ajungem la Unirii. Îi dau fix 35 de lei. S-a uitat cu scârbă la bani, s-a întors pe jumătate spre mine și mi-a aruncat peste umăr:

– Face 50 dă lei! E nașpa afară.

– N-am! V-am zis de când am urcat că am doar 35.

După care l-am admirat cum se chinuie să-și scoată burta de sub volan ca să se poată întoarce de tot spre mine În timpul ăstă mă gândeam că dacă e ceva îl pocnesc cu sufertașul! Dar m-am calmat repede că-i umpleam mașina de sânge și l-am luat la sentiment:

– Știți, ca să fiu sinceră, mai am 5 lei, da’ vrea și ăsta micu’ o gogoașă. Pot?

Băbăiatule, cu un ultim efort reușește să iasă de sub volan, se întoarce către mine și în timp ce-și dădea gluga jos, îl aud:

– Stai, fă, să iau banii de la clientă și vorbim.

Și-și scoate căștile din urechi, mânca-v-aș! Vorbea cu nevastă-sa la telefon.

Până la chioscul cu gogoși am tot auzit un bocănit. Nu, nu erau sufertașele, erau genunchii mei care și-au revenit abia a doua zi.

Vă zic cu toată seriozitatea care, cică, vine o dată cu vârsta: eu nu mai ies din casă până când temperatura nu va crește până la niște grade egale cu vârsta mea!

mihai_vasilescu_taxi_iarna

sursa foto