Uneori e mișto să ai ghinion

Sâmbăta trecută pe la prânz am hotărât c-a sosit momentul să-mi reîmprospătez oleacă înfățișarea adolescentină Așa că m-am înființat în fața oglinzii din baie înarmat cu mașina de tuns și multă răbdare. După un rapid calcul mental, am hotărât că ce-ar fi să mă tund un pic mai scurt decât de obicei, dacă tot urmează o perioadă în care lenea va fi factor decisiv în tot ce voi întreprinde (a se citi vin zilele libere).  M-am pupat singur pentru această idee minunată și, cu un arătător mai sigur decât al lui John Wayne când împușca la indieni, am pornit mașina de tuns.

Treaba mergea unsă. Deja îmi luasem la revedere de la jumătate din podoaba mea capilară când, după două icnete scurte, mașina de tuns s-a oprit. Gen, de tot. Eh, lasă, mi-am zis, o fi rămas fără baterie,așa c-am băgat-o în priză. Nada, pacientul prezenta zero semne vitale. Și m-a luat ușor de tot panica în timp ce-mi admiram în oglindă, în pragul preinfarctului, căpățâna tunsă doar pe jumătate. Ce naiba fac eu în această situație lejer delicată? Păi ce să fac, ori mă rad în cap, ori mă duc la mall să-mi iau altă mașină. La prima variantă am renunțat după o scurtă și matură chibziunță. Și-am plecat spre mall.

De la mașină până în interior a mai fost cum a mai fost, că mi-am pus gluga în cap. Dar odată intrat, a trebuit s-o dau jos și să scot la iveală opera de artă care trona pe căpățâna mea. Băăă, voi înțelegeți despre ce vorbesc eu aici? Percepeți cam care era tabloul? Vizualizați cum am intrat eu la ăia în magazin cu juma’ de cap aproape chel și mă plimbam printre rafturi cu o privire nebună? Pentru că, desigur, standul cu mașini de tuns era singurul care nu binevoia să-mi apară mai repede în fața ochilor. Iar pe baieții angajați acolo, care se prefăceau cu real succes că muncesc printre rafturi, simțeam o oareșce jenă să-i întreb ceva.

Mno, până la urmă am găsit și mașinile de tuns. Doar că acum aveam altă problemă. Una mare de tot. Și anume, ce mama mă-sii să aleg?! Bănuiesc că știți foarte bine cam cum arată un stand cu așa ceva în magazinele de profil, da? Sunt cel puțin 50 de modele expuse, iar tu ești unul singur și trebuie să te hotărăști atunci, pe loc. Lucru care, în condiții normale, mi-ar lua de la patrușcinci de minute în sus. Știți, eu ma hotărăsc mai greu.

Dăcât că acum nu prea aveam timp de extravaganțe d-astea și trebuia să decid până mă pomeneam luat la ochi de tipii de la pază. Și toate astea în timp ce prin fața ochilor îmi defilau minim zece branduri care promiteau a mai tare mașină de tuns de la descoperirea focului încoace. Ce naiba să aleg? Am eliminat rapid mărcile care-mi sunau a aparate de făcut wafe sau popcorn, dar tot mai rămăseseră o grămadă. Plus că mai aveam o problemă, nu reușeam să-mi aduc aminte nici picat cu ceară ce brand era aia de-acasă care mă trădase într-un mod atât de mișel.

Și-atunci, într-un moment de inspirație care sunt convins că mi-a fost trimis direct de către tatăl tâmplarului, mi-am adus aminte că acum vreo cinșpe ani am dat un pic mai mult de 100 de dolari pe cea mai șmecheră brichetă pe care mâna mea a ținut-o vreodată, brichetă care era o Rowenta. No joke! Și-am dat banii ăia în condițiile în care știam c-o să-mi afectez grav bugetul de mâncare pe o lună întreagă. De fapt, dacă e să mă gândesc bine, nici măcar nu m-a interesat că dau atâta bănet pe ea (sper că realizați că vorbim despre 100 de dolari prin 2002, da?), ci c-a durat mai mult de două săptămâni până mi-au adus-o ăia care-o vindeau. Era atât de mișto c-aș mai fi avut-o și azi. Din păcate, și cu ajutorul ei am aflat că mai binele este dușmanul binelui. În sensul în care am reușit să rup o chestie din interiorul ei încercând s-o fac să meargă mai bine. Eh, detalii nesemnificative.

Cu acest flash în minte, zarurile erau deja aruncate. Am băgat scurt un ochi peste ce-aveau ăia pe-acolo la Rowenta și trei minute mai târziu deja eram la casă cu minunăția asta în mână. Ce voiam să spun, cât a durat operatiunea de încasare a banilor și eu și tipul de la casă ne-am evitat privirile prefăcându-ne că nu e absolut nimic în neregulă cu freza mea.

Alte cinșpe minute mai încolo, cealată jumătate de cap își găsea liniștea sub mângâierea delicată a noii mele mașini de tuns. Plus barba. Pentru că, da, de data asta am fost suficient de inteligent încât să aleg una care știe și să tundă și să-mi aranjeze delicata podoabă facială. Știți cum se zice, mai bine mai târziu decât niciodată.

Ah, să nu uit. Să aud io că mă mai face frunu p-aici hipstăr. Sper că vă dați seama că un hipstăr veritabil n-ar fi întâmpinat în veci această problemă. Pe motiv că ar fi avut în casă minim cinșpe fesuri, asortate pe culori.

P.S. Nu v-am zis mall-ul de unde-am luat mașina pentru că azi mă duc să mai iau două bucăți ca să rezolv spinoasa problemă a cadourilor de Crăciun pentru doi dintre prietenii mei. Și n-am chef dă surprize neplăcute de genul „nu mai avem, s-au dat ca pâinea caldă”.