Cum mergeam eu voinicește sâmbătă dimineața cu un covor în spate, spre curățătorie, m-am gândit că dacă tot am mâna dreaptă liberă, s-o folosesc pentru oleșcuță de scroll pe Facebook, bașca niște răspunsuri la comentarii. Pentru că, nu-i așa, timpii morți trebuie exploatați la maxim tocmai ca să nu mai fie morți. Așa că am luat-o la pas pe un trotuar mai puțin circulat ca să-mi pot vedea liniștit de ale mele.

Chestie care s-a dovedit a nu fi chiar atât de inteligentă pe cât am găndit-o eu. În sensul în care, exact când mă amuzam mai cu spor, am simțit una bucată lovitură în frunte, nițel deasupra arcadei drepte. Năucit, în prima clipă am crezut că m-a recunoscut vreo grasă și mi-a dat decisiva cu sacoșa în care ducea spre casă cele patruzeci de ouă și jumătatea de chintal de ceafă de porc pentru micul ei dejun frugal. După care mi-am revenit din șoc, am început să gândesc aproape normal și mi-am dat seama că nu există vreo grasă pe lumea asta care și-ar sacrifica o masă, nici măcar pentru mine, așa că probabil m-a lovit cu un par.

Exact când mă pregăteam să ridic mâinile deasupra capului și sa strig ceva de genul “nu mai da, că nu mai fac niciodată”, am observat cu stupoare că lovitura o primisem de la un indicator rutier. O bestie de tablă ruginită care nici măcar nu mă făcuse atent ce intenții are. Care indicator, în parșivenia lui, nu a fost în stare să-mi dea una zdravăn în frunte, ci doar m-a rașchetat mișto cale de vreo două degete. Fix cât să-mi facă o crăpătură prin care a început să țâșnească sângele ca din jugulara porcului asomat de Ignat.

Ați retinut amănuntul că aveam și un covor în spate, da? Buuuun, cum “atacul” mișelesc se petrecuse la nici 100 de metri de curățătorie, am considerat că nu există optiune mai bună decât să-mi continui drumul. Aș fi vrut să vedeți și voi fața lu’ tanti de-acolo când am intrat cu sângele șiroind pe față, în timp ce zbieram vesel: “bună dimineața, aveti cumva o toaletă pe-aici?”. Aveau. M-am doftoricit nițeluș (n-aveau ac și ață că m-aș fi cusut singur ca Silvester Stallone în Rambo), după care am observat că lipsește ceva din peisaj: nu mai aveam ochelarii pe nas.

Eh, nu-i nimic, mi-am zis, precis mi-au căzut din lovitură, mă duc să-i caut la locul faptei și să-i recuperez. Ceea ce am și executat. Iar și iar. Și iar. Zece minute, frate, zece minute trecuseră și ochelarii mei erau de negăsit. Am reluat traseul, m-am uitat până și-n tufișurile unde mă gândeam eu c-ar fi fi putut să sară. Nada. Atât a durat până a trecut cineva, a văzut o pereche de ochelari în zăpadă și și-a zis încântat, în timp ce-i ridica: “ce bine mi-ar sta cu ei”. Păi să nu-ți pară rău că Vlad Țepeș s-a născut cu șase sute ani prea devreme?

O mie de lei mai târziu (951, ca să fiu foarte exact), am și eu o urare petru flăcăul sau duduia care mi-a găsit ochelarii și i-a băgat în buzunar: m-aș bucura tare mult ca de banii pe care i-ai economisit în felul ăsta să-ți iei medicamente. Multe medicamente. Sau lumânări (și nu pentru când se oprește curentul).

P.S. Este cel puțin ironică semnificația indicatorului în care am dat cu căpățâna: “zonă cu risc de accidente crescut”. N-aș fi putut să mă lovesc și eu de un “atenție, căprioare” nici mort.

mihai_vasilescu_rambo