Suferințele tânărului hipster

Mă rog, n-o să ma refer la hipsterii naturali, ăia born to be hipsters, ca să zic așa, ci la hipsterii wannabe, că ăștia-s predominanți. Din prima categorie am cunoscut prea puțini. Sunt mai rari decât părul pe broască.

Și ca să fie treaba treabă, o să le zic în deplină cunoștință de cauză, doar le-am încercat pe propria-mi piele, că de vreo doi ani tot experimentez cum e să fii aspirant la titlul de „hipster”.

E greu, frate, e foarte greu. În primul rând ai cam terminat-o cu hainele obișnuite. Dacă nu porți măcar un tricou funky, luat de la vreun magazin obscur second-hand sau lucrat manual de o frilensăriță care face haine din cozi de măceșe și le pictează cu rouă, n-ai făcut nimic. Te simți atât de mainstream, că nici nu-ți vine să mai ieși dimineața din casă. Mă rog, „dimineața” e un fel de-a spune, niciun hipster care se respectă nu se trezește înainte de doișpe. Oamenii liberi ai lumii libere nu suportă încorsetarea vreunui job cu program 9-18. Deci, cu hainele am lămurit-o. Eu mai apelam la un truc și stăteam seara câte două-trei ore în fața unui second-hand din cartier, cu speranța secretă că mă vede vreun cunoscut.

Ah, cât pe ce să uit de încălțari. Teneși, frate, dacă nu ești cu ei în picioare, indiferent de anotimp, ai pus-o, nu te mai crede nici dracu. Și vara mai e cum mai e (deși trebuie sa te descalți doar in locuri cu o densitatea a populației sub zona cea mai uscată a deșertului Gobi, că miroase cauciucul ăla încins într-un mare fel), dar să vedeti cum e iarna pe zăpadă sau la minus cinșpe grade. O bucurie, vă spun. Da’ n-ai ce face, dai înainte.

Apoi, ai cam terminat-o cu mersul la filme comerciale. E sub demnitatea oricărui hipster să-și cumpere bilet la producții din astea ordinare, cum ar fi comediile sau filmele de acțiune. N-ai să vezi. Dar dacă ești atât de slab psihic și vrei totuși să mergi la așa ceva, ar exista două soluții de compromis. Prima ar fi să faci cumva să ajungi la avanpremiera premierei avanpremierei, cu invitație personală, semnată de regizor, scenarist și producător, toți asigurându-te că vizionarea are loc doar pentru tine. Și a doua, te deghizezi. Oricum, ca să ți se ierte păcatele, timp de trei zile vei menționa în orice conversație că te grăbești acasă, să vezi pentru a treișpea oară „Călăuza” lui Tarkovski. Și sublinezi „a treișpea”.

Mda, să nu uit să zic de muzică. Pe mine, de exemplu, mă mai pune necuratul să ascult profm. Ori asta este ceva de neiertat. Ultima hipsteriță veritabilă care m-a auzit spunând asta, s-a uitat lung și trist la mine, apoi a rostit șoptit: „deci ești cocalar”. Na, spuneți și voi, puteam eu s-o contrazic? Nici n-aveam cum. Dacă nu asculți un radio online care difuzează doar grunge unplugged și muzică experimentală indie cu accente de jazz, mai bine nu deschizi discuția. Riști să fii lapidat.

Dragii mei, si-am ajuns la barba. Pentru că, desigur, n-ai cum să fii hipster (nici măcar wannabe) fără să ai acest „accesoriu” deosebit al înfățișarii. Pur și simplu n-ai cum, fără ea nu ești de-acolo. Ceea ce am și executat. Well, în naivitatea mea, credeam că e suficient să lași părul să crească și gata. Nimic mai greșit. Barba aia trebuie îngrijită, că altfel ajungi să arăți ca Tom Hanks în „Naufragiatul”.

În primul și în primul rând trebuie tunsă. Da, puteți să încercați cu un pieptene obișnuit și-o foarfecă normală, cum am făcut eu la prima tentativă. Wrong move. Când am terminat ziceai că am început brusc să năpârlesc. Dac-am văzut că nu ține șmecheria, am încercat cu mașina de tuns electrică. Am folosit și eu ce-aveam în casă, adică una pentru părul de pe cap. E un pic mai bine, dar nu e ce trebuie. În sensul că nu mi-a mai venit să râd când m-am văzut în oglindă, la final. N-ai cum, e absolut enervant să nu nimerești niciodată reglajul la dimensiunea pe care ți-ai dori-o. Pentru că accesoriile alea de plastic, care se montează pe cuțit, nu sunt ce trebuie. Trust me.

Total descurajat, mi-am cumpărat foarfecă de filat. Nu vreți sa știți ce e, chiar nu cred că vreți. O unealtă jumatate pieptene, jumătate foarfecă. N-am aruncat-o, da’ nici mult nu mai aveam. În cele din urmă m-am îndurat și mi-am luat o mașină electrică special pentru tuns barba. A fost okeish. Mai bine decât cea pentru părul de pe cap, dar tot nu e ce vreau eu. Ar fi fost foarte aproape, dar oricât aș chinui-o, rămân fire de păr pe care nu reușește să le taie și pe care trebuie să le iau la vânat cu foarfeca. Iar toată treaba asta durează de la o oră în sus. Mă plictisesc de îmi vine să mă urc pe pereți până-s mulțumit de rezultat. Și tot mai strâmb ușor din nas.

Eeeei, Dar toate aceste chinuri au luat sfârșit săptămâna asta. Săptămâna în care un înger din cer a coborât și mi-a demonstrat că minunile există și le poți găsi oricând în jurul tău, sub forma mașinii pentru tuns barba Babyliss Beard Designer. Care este doar denumirea de catalog pentru cea mai tare invenție a omenirii de la foc încoace. Fraților, s-a terminat cu piese de plastic detașabile, cu cuțitul care taie sau nu taie, șmecheria asta este automată total și are trei sistme de tăiere circulare. Pe scurt, ăla care a inventat-o pot să pun pariu că era bărbos și se săturase și el de improvizații. A reușit.

Băieți, hipsteri sau nehipsteri, dacă aveți barbă sau măcar vreun gând să vă lăsați, scula asta a fost creată de o mână divină exact în acest scop. Trebuie să mă credeți pe cuvânt, din prima clipă când te uiți la ea, înțelegi că așa trebuie să arate fericirea unui bărbos. Fetelor, dacă nu știați ce cadou să-i faceți bărbosului care vă luminează zilele (dar mai ales nopțile), acum știți. Cumpărați-i o minunăție din asta și o să vă mulțumească toată viața și dincolo de ea. N-am nicio îndoială.

Gata, atât am avut de zis. Să mai aud io pe cineva cum zice că e ușor să fii hipster.