Cea mai penibilă situație „înghețată”

Text trimis de colega noastră de comentarii, Elena. Ea a scris și eu am râs bine de tot. Ceea ce vă doresc și vouă.

…………………………………………………………………………

Trebuie să știți, încă de la început, un lucru: dacă undeva în lumea asta mare s-ar organiza un concurs pentru „cea mai penibilă situație posibilă”, n-aveți nici o șansa să mă bateți. Sub nici o formă. Am talent la asta. Cred că m-am născut ca să cad în penibil. Des și mult. Am experimentat de la cea mai fragedă vârstă, când am ieșit doar în chiloți afară, la mers la școală fără ghiozdan sau fără sorțulețul ăla albastru, până la plecat la examenul de licență având la mine proiectul colegei de cameră. Ca să nu mai povestesc și despre un elastic rupt la chiloți, de-au ajuns până la glezne și nu înțelegeam de ce naiba nu pot să merg. Până să compilez care e cauza, am căzut lată pe trotuar. O să vedeți că nu va mint.

M-am întâlnit zilele trecute cu două prietene din facultate. În timpul discuțiilor despre ce am făcut fiecare dintre noi în timpul ăsta, are una dintre ele ideea genială de a dezbate un subiect deosebit de ofertant: care a fost cea mai penibilă fază din viața fiecăreia. Mda, era chiar colega cu al cărei proiect de licență m-am prezentat eu în față comisiei.

Și a început ea: „Când m-a prins bărbată-miu că-mi pensam părul de pe țâțe. A intrat brusc peste mine în baie și luată prin surprindere n-am mai avut timp să ascund penseta și să-mi bag sânul la loc în sutien. A rămas șocat, cu ochii mari de uimire. Apoi a închis ușa brusc și nici c-a mai pomenit ceva despre întâmplare. De parcă ce-ar fi putut să zică? Știu că ai păr pe țâțe? Doar de aia te-am luat de nevastă, că-mi plac ursoaicele. Da’ nici sex n-am mai făcut”.

A doua a venit cu una și mai tare. „După naștere (naturală) m-a cusut doctorul „jos”. Când am încercat prima oară, după eveniment, să fac sex cu soțul, nici pomeneală să reușim, eram prea „cusută”. Aoleu, te-au făcut ăștia fată mare din nou? S-a panicat bărbatu-meu. Ce să fac, m-am dus din nou la doctor și l-am rugat să mă mai „lărgească”, să revin la dimensiunea inițială, că pleca naibii al meu de-acasă după virgine d-alea pe bune.

Am urmat eu. Nu voiam să le umilesc cu povestea mea, dar dacă m-au provocat.

Aveam un coleg de facultate din același oraș cu mine. Ne-a legat cumva chestia asta, așa că n-a fost greu să fim iubiți o perioadă. Într-o zi, plecăm împreună acasă și pe tren îmi spune să trec pe la el a doua zi (sâmbătă) că face mă-sa sarmale și plăcintă. Știam despre ce vorbește, doar primea câte două pachete cu mâncare pe săptămâna și jur pe roșu că mă-să gătea dumnezeiește. Chef Hadean e începător pe lângă femeia aia. Eram fanul ei numărul unu.

Așa că a doua zi, fix pe la orele prânzului, mă înființez la ușa lui sub pretextul că trebuie să învățam. În casă deja mirosea de-ți lua mințile. Am mâncat la felul unu și felul doi, cât pentru două zile, și ne-am retras în dormitor. N-am avut de ales, plăcinta era încă în cuptor. Urma să ne delectăm papilele după ce terminam de… „învățat”. Și ne-am apucat de studiat. Fănel (hai să-i spunem așa) adora „înghețata”. Și nu înghețata în sine, ci „aia mică și roz”, plasată strategic între degetele mari de la picioare. Îi plăcea atât de mult că nu se oprea din mâncat până n-o termina. Mă rog, eu „terminam”. Hai că ați înțeles voi despre ce vorbesc.

Exact la fel s-a întâmplat și acum. Nici n-am intrat bine în cameră și omul s-a apucat de „treabă”. Când eu eram în starea care prevedea finalul ăla dumnezeiesc, aud clanța și brusc ușa se dă de perete. Știți reclama aia cu „..și ăla mic și negru era tac-su, mă”? Eh, în cazul meu „era mă-sa”. Tot neagră, dar mare. Am apucat, nu mă întrebați cum, să trag pătura de pe pat peste mine. Dar Fane rămăsese în genunchi, în fața mea. Femeia, a intrat liniștită în cameră și-a pus farfuria cu plăcintă pe masă. „A pus-o” e un mod de-a spune. A trântit-o atât de tare că o fracțiune de secundă am fost convinsă c-o să mâncăm plăcintă cu cioburi. Apoi nebuna a ieșit din cameră, în timp ce eu mă gândeam cum mi-ar fi mai bine să mor: comoție cerebrală, infarct miocardic sau pareză completă? Până să apuc să mă hotărăsc, o aud:

– Fane, ia vino puțin la mine! Cu accent pe „Fane”, „ia”, „vino”, „puțin” și „la mine”.

În acel moment, am ales cum să mor: brusc, pe loc și sigur. Comoție cerebrală însoțită de infarct miodardic. Sigur, rapid, frumos și elegant. Când am văzut că nu se deschide o gaură mare în podea, să mă pot arunca, am închis ochii și mă rugăm să-mi explodeze ceva la cap. Orice. Nu mai conta.

În timpul ăsta, Fane al meu era complet desfigurat. S-a ridicat (rămăsese în genunchi, da) și a ieșit. Iar eu îmi imaginam cum ar fi să sar pe geam de la el din dormitor. Și mai ales ce-aș putea să-i spun maică-mii dacă mă duc acasă cu picioarele rupte. Pe când îmi puneam aceste întrebări existentiale, aud discuția de dincolo de ușă.

– Ce făceați, mă, acolo?

– …

– Zi, mă, nenorocitule, nu te uita așa la mine! CE FĂCEAȚI??? De ce erai în genunchi în fața ei??? La replica asta deja urla de tremura plăcinta pe masă ca o piftie prost închegată.

Fane, nimic. Mut. Îmi și imaginam că o perioadă vom comunica amândoi prin semne, dacă rămânem împreună, pentru că nici eu nu credeam că o să mai pot slobozi limbaj articulat o vreme, după faza asta.

A urmat o pauză lungă și mă gândeam că Fane a avut bunul simț să leșine sau să facă un mic AVC ca să salveze situația. Ți-ai găsit, s-a reluat tirul:

– Ce făceai, mă? O cereai de nevastă? Zi, netotule, ți s-a făcut de însurătoare acum? De-aia stăteai în genunchi în fața ei? Să nu te prind!  Vorbim cu tac-tu și facem totul ca la carte, dar după facultate. Nu-mi vii mie cu d-astea până nu te văd cu diploma în brațe! 

Pfff… Futu-ți „înghețata” mă-tii, Fane!