Unde ești copilărie, cu cartofii tăi cu tot?

Eu mai cad in butoi cand imi aduc aminte cum stateam pe soba, la tara pe langa Falticeni, cu verii mei, toti niste pitici ce eram, si mancam floricele facute la foc de coceni de matusa… si apoi adormeam lungiti cate 6-7 unul langa altul, si afara era zapada mare, si soba calda sub noi, si mirosea a tara si a pamant si a seminte de dovleac uscate si a ce a fost si nu o sa mai fie…

Trairile de atunci au legatura cu copilaria. Mi-e dor de copilarie. In rest…nu stiu ce sa zic. Nimic din ce faceam sau mancam pe atunci nu mai pare atat de frumos sau important acum pentru ca nu mai sunt copil. Poate imi lipseste gustul de Pepsi pe care il savuram doar cand mergeam in vacanta la munte sau mare, poate imi lipseste taiatul porcului cu tot ce implica aceasta activitate (de la parlit cu paie pana la „pomana porcului”), poate imi lipsesc jocurile si jucariile copilariei, multe confectionate de parinti sau bunici (eram fericiti cu ele fiindca nici nu stiam ca ar putea exista si altele in afara de cele pe care le aveam), poate imi lipseste viata si vacantele la tara, la bunici, poate imi lipsesc si altele, dar, de fapt, imi lipseste copilaria. Doar atat.
Ca fapt divers, aseara am urcat pe bezna 4 etaje. E o defectiune la panou si nu merge lumina pe scara blocului si liftul. Pe cand ma chinuiam cu smartphonul meu (care are orice dar n-are o nenorocita de lanterna), ma gandeam: futu-i, parca am fi iar in comunism. Eh, asta nu imi lipseste din acea perioada.??
Apropos de cartofi prajiti….pe vremuri, tata punea bulion sau suc de rosii peste ei, in tigaie. Daca n-ati mancat niciodata, va recomand cu caldura.?
Si inca ceva: am incercat sa prajesc salam sau parizer, cum facea mama cand eram copil. N-are acelasi gust sau miros. Eu am dat vina pe „plasticul” din care se fac acum mezelurile. Dar s-ar putea sa fie vorba tot despre senzatiile copilariei.
As putea zice multe despre „anii de dinainte”, dar nu prea vad rostul. Si, de cate ori imi aduc aminte chestii de atunci, realizez cat am imbatranit. Ca sa termin intr-o nota mai glumeata, acu’ vreo 3 ani a trebuit sa intervievez un „pusti” pentru a ma inlocui o perioada. Avea nevoie de permis de conducere. Il intreb: „Ai permis?” „Da.” „Pai, te-ai nascut in ’91 si ai permis?” El s-a uitat la ciudat la mine si am realizat ca trecusera mai mult de 20 de ani de cand se nascuse. Oameni nascuti dupa revolutie au permis, familii, copii. Mama, cat timp a trecut, iar mie mi se pare ca a fost ieri! Am imbatranit.

Ahhhh, ce mi-ai facut, inima mea e bucati-bucati… :). Parizerul pane era lucs si smecherie maxima. Painea prajita cu ou si zahar era desertul preferat. Noi mancam cartofi prajiti facuti in oala de tuci, evident cu grasime de porc si muream de placere. Am zis asa. Cand o fi sa mor, as vrea sa ma ingropati cu ceva cartofi prajiti, doua oua ochiuri si un carnat pajit. In felul asta, viata de dincolo va fi mai buna din start pentru mine.

Am avut o copilarie de copil orasean, dar pana pe la 10ani ne mai scapa mama la o sora dintr-un sat de deal. Satul ala cu garla lui la care abia asteptam sa mergem la scaldat, cu prundul plin de pietre prea taioase pentru talpile noastre fragede, dincolo de care era dealul impadurit. Ptr noi, copii de-oras pentru care si-un musuroi mai rasarit parea ceva maret, dealul ala parea Everest curat. Greu il suiam, fugariti din spate de caprele matusii, dar in varf…ehe, in varf era cel mai bun cires in care ne-am cocotat vreodata, si tufe de zmeura, si de mure, iar matusa-mea, in zilelele umede, rascolea pe langa ele si gasea bureti. Si-i punea pe plita incinsa, cu sare in ei, si jur ca era cea mai buna mancare ever! Iar unchiul, fost buldozerist in Balta Brailei, arunca pe plita si vreo doi chitici pescuiti dupa metoda scafandru. Adica se baga cu capul la fund, cotrobaia prin vreun ciot de salcie inecata si-arunca pe mal pesti mai mari sau mai mici. Noi trebuia sa-i culegem repede, pana nu-si cautau iar drumul in apa si-i strangeam in ulcele mari de lut, pline cu apa Susitei. Si nu plecam pana nu se umpleau ulcelele.
Si cum sa uit curtea lor pietruita prin care se itea portulacul, si fantana cu lant zornaitor, si plescaitul galetii de tabla care atingea luciul rece al apei, si stropii inghetati care-mi udau picioarele goale atunci cand matusa varsa apa in galeata, si masa de-afara, pusa sub marul varatec, la care ne-adunam toti cand se rasturna mamaliga. Ouale alea facute cu doua linguri de carne pusa la untura de iarna, branza scoasa din putinei si laptele cald, abia muls de la caprele zanatece.
Si povestile tatei Tasica, cu serpi si fete mari, pe care le stiam demult pe de rost, dar tot mai voiam sa le-aud.
Vartej de-arome abia ghicite-acum de gusturile pervertite de „bunatatile” capitaliste, ploaie de-amintiri dintr-o vreme ce-a fost si care nicicand n-o sa se-ntoarca 🙁

Si mie mi-e dor de cate si mai cate: cel mai tare mi-e dor de ai mei care nu mai sunt sa-mi zica de bine si cum sa ma feresc de rau, de bunica-mea si mainile ei fermecate care stiau sa spuna povesti in ale bucatelor, tesaturilor, muncilor la camp si in ograda. Mi-e dor de odaia ei parfumata cu miros de gutui si cartofi copti in cuptor, mi-e dor de cum ma cara ea in carca noaptea cand ne intorceam de la sezatoare unde ele impleteau la sosete si pulovere si eu ascultam cu nesat basmele create in jurul meu.
Si imi mai este dor de pasatul pe care il facea ea si-l imparteam intre toti in serile cand „papuseam” tutunul. Si sa ma intind prin lanurile de porumb, sa ascult si sa adulmec pamantul (m-au preumblat pasii prin multe campii din lumea asta, dar la nici una nu am mai gasit mirosul campului din satul meu).

Toata ziua am fost melancolica si tot dau refresh la fiecare 10-15 min sa vad ce mai scrie lumea! Cei din birou nu au idee de ce sunt asa…intr-o pasa semi-trista!
Imi e ciuda ca am deja 30 de ani si trebuie sa ma port matur cand in suflet sunt inca o fetita a carei papusa preferata era una de plastic, fara maini dar, credeam eu, cu un suflet foarte mare!
Sincer, citind comentariile tuturor aici, imi vine sa ma ascund in baie si sa stau acolo si sa „ma gandesc” 🙂
Na’ ca deja imi e dor de toti si toate si vreau acasa!!!! 🙂

N-am ce mai comenta!! Mi-au venit in nas, sinusuri, pana-n creier un milion de mirosuri, doar gândind la copilărie! Fain articolul, merci. Deși, pe alocuri, mi-au dat si lacrimile!

Copilarie… cand ma gandesc la bunici si la vacantele petrecute intr-un sat dobrogean, amintirile dor. Si acum, de cate ori merg la tara, parca ma astept sa o vad pe mamaie, la poarta uitandu-se dupa rata (autobuzul) care venea de la oras de trei ori pe zi. Era o femeie apriga, care a crescut sapte copii de la trei case, cum ii placea sa spuna ( cinci copii din cele doua casatorii si doi nepoti infiati, dupa moartea fratelui si cumnatei inr-un accident de tren). In vacante nu exista placere mai mare decat sa plec cu fratele meu la tara, la bunici, vara doua luni si iarna, pana dupa Anul Nou. Si acum imi ploua in gura numai cand ma gandesc la painea de casa proaspat scoasa din cuptorul de pamant pe care o mancam cu vin si zahar, ii spune calavie, parca si placinta de branza de oi in care punea o poala de oua proaspat adunate din cuibare. Placinta aceea de pe care sufla funigeii de la coceni, usor rumenita deasupra, avea un gust divin. Toata vara taiam satul in doua, la un unchi care era paznic la bostana. Avea, in beci pepeni din aceia cu coaja verde-neagra. Cum matusa era mai zgarcita de fel, ne duceam pe zi, cand era plecata la camp, taiam doi pepeni mai mari decat o galeata fiecare si mancam numai cocosul (mijlocul) cu branza. Restul il aruncam la gaini. Apoi mergeam la alt unchi care avea duzi albi si caisi. Eram cocotati prin pomi mai ceva decat mâţele. Vara, după prânz, era prezeţa obligatorie in bătătură, bunica ne aştepta cu mâncare proaspata, in fiecare zi, gătită afara pe plită, la foc de coceni. Nu era de acord cu mancarea tinuta la frigider. Spunea ca nu are gust. Odată pe săptămână, când eram plecaţi hai-hui prin sat se suia in pod, prindea un sac de porumbei si până veneam îi jumulea şi îi gătea tochitură sau ciulama cu smântână. Eram la masa 8-9 nepoti odată. Am fi mancat si toarta ceaunului, atât de bună era ciulamaua. Seara, trecea pe sosea, un turc Ali, fost cofetar, care facea îngheţată . Avea un carucior din inox, cu bucati mari de gheata puse pe lateral, compartimentat pentru trei arome. „`Isti, cacao, vanil !”. Nu vorbea bine româneste, fistic, cacao, vanilie. Toate sortimentele erau grozave. Daca nu ne trecea pofta de dulce, cu inghetata de 1 leu, dadeam iama printre borcanele cu dulceaţă de trandafiri si de visine negre, puse in cuptorul sobei de teracotă, la răcoare. Sau bagam un deget în şerbetul de cacao. Si acum ma amuz de cât eram de dezinhibaţi acolo, la ţară, unde nu ne mai vedea ochiul vigilent al parinţilor.
Iarna, mergeam la colindat cu unchiul, pe post de Mos, să ne apere de cei mari, să nu luăm bătaie. Aveam o mătuşă zuză, nu avea copii dar era o zgârcita din cale afară. Daca pe la toate rudele intram in casa, ea crăpa uşor uşa, punea pe prag câte 25 de bani pentru fiecare copil si stătea să asculte în casă. Colindam ca proştii în faţa uşii închise. Asta până pe la 12-13 ani, pentru că pe urmă refuzam să mai mergem. Noi cei din Constanţa, pentru cei din sat…
Toamna, în prima duminică din octombrie bunicii culegeau via. Ne adunam cu mic cu mare, de sâmbătă seara, unchi, mătuşi, veri şi făceam noapte albă. Pe la 2-3 ne culcam şi dimineaţa la 6 eram în picioare. Fiecare avea sarcini precise la cules, cărat sau zdrobit struguri. Copii aveau un butoi mai mic în care zdrobeau strugurii cu picioarele. Mamaie tăia un curcan şi pregătea un ceaun mare de ciorbă, cu tăiţei de casă şi borş de tărâţe, în cuptor băga o tava imensă de varză pe care sacrificase 3-4 gâşte, iar la desert nelipsita plăcintă cu brânză…