Uite că de Valentine’s day nu e numai cu inimoare şi dulcegării. Ana R. abia a reuşit să scape cu viaţă după o întâlnire de gradul trei cu starul muzici latino, cunoscut sub numele de Pepe. Dar s-o lăsăm pe ea să vă povestească.

……………………………………………………………………..

L-a lovit pe bărbată-miu valăntainsdeiul fix în moalele capului și, cuprins de frenezia evenimentului mega marketizat, i-a venit ideea să mă ducă să îl văd pe Pepe, dacă tot a venit la München. Cum pe la noi pe aici 99,99% dintre cei care vin să cânte sunt manelişti, să-l vedem pe Pepe era ca și cum am fi primit dulciuri făcute de mama în casă.

Dar mi-a fost un pic teamă de revederea cu latino lover-ul nostru, Doamne ferește să-i mai pricinuisc băiatului vreun pocinog precum ultima oară când l-am văzut şi am fost foarte aproape să-l decapitez. Serios! Nu săriți să mă omorâți cu pietre, că nu m-am înrolat în ISIS, staţi să vedeți cum a fost povestea.

Era în perioada când abia se despărțise de Latin Expres și se afla în plină căutare de sine şi regăsire profesională. Fix atunci se deschisese un restaurant de mare fiţă la Universitate, dar care avea regim de autoservire, un împinge tava de lux. Știu, sună de necrezut dar au existat și acele timpuri. Am ajuns în localul respectiv cu nişte prieteni care au constatat extaziați ca superstarul muzicii latino este cu noi în restaurant.

Peste câteva minute, mă aşez elegant la coadă la mâncare şi în faţa mea se nimereşte să fie exact trubadurul nepereche. Nu știu dacă l-ați şi văzut pe Pepe în viața reală sau doar i-ați ascutat trilurile lacrimogene, dar ideea este că vajnicul mascul are 1.50 cu tot cu opincuțe. Eu am pe la 1.80, iar pe vremea aia purtam numai tocuri de 10 cm. La un moment dat săracul băiat comite imprudenţa să se întoarcă brusc ca să-și mai pună ceva în farfurie. Şi nimerește cu capul fix în tava pe care-o ţineam în mâini. Noroc cu diferenţa de înălțime, că a intrat cu totul sub ea. Unde, ce să vezi, a dat cu nasul de decolteul meu. Săracul s-a schimbat la faţă speriat şi dădea impresia că mai avea un pic și o lua la fugă.

A reuşit să se extragă rapid de sub tavă, s-a uitat la mine și adunându-și cu grijă falca picată reușește să îngaime un: „aoleu, da’ înaltă mai ești”. Mie-mi venea să intru în pământ de ruşine că am fost la un pas să-i iau gâtul marelui artist, în timp ce jumătate de restaurant era pe jos de râs. Oricum, cred că eu sunt cea care i-a tăiat cu pletele, cu tava, că pe vremea aia avea părul lung, și i-am făcut freza asta tembela cu moţisor, ca la bebeluși. Îl am pe conștiință şi mă tot întreb de ce nu îi mai crește odată și lui părul, ca la oameni.

Azi sunt în măsură să va confirm faptul că a supraviețuit și reîntâlnirii de la Munchen, dar mai aveam eu un pic și plecam spre veşnicele plaiuri ale vânătorii. S-a răzbunat într-un mod diabolic, cu ajutorul unui plan bine pus la punct împreună cu inginerul lui de sunet. Habar nu am de unde a aflat că mă găsesc în sală, dar a fost dispus să riște viețile multor oameni numai pentru a se răzbuna pe mine.

Am ajuns în club pe la ora 23.00. Deja credeam că nu mai e loc să arunci un ac și ne imaginăm că suntem aproape de faza în care nu vom mai fi lăsaţi să intrăm. Când colo, stupoare totală, în tot clubul erau vreo cinşpe oameni. Evident că, în dulcele stil românesc, e considerat cool numai dacă ajungi după miezul nopţii. Am realizat subit cât sunt de babă, când eram puștoaică pe la trei dimineaţa deja aveam febră musculară de la atâta țopăiala. Acum nu mai ai nicio șansă să păţeşti aşa ceva când mergi în club. În primele trei ore toată lumea dansează doar cu degetele pe pahare, mult mai târziu încep domnițele să se unduiască încet şi timid de parcă-s toate plânse. Iar bărbații dansează doar în caz de forță majoră, adică numai dacă sunt acolo cu iubi, și iubi vrea neapărat să îi simtă brațele vânjoase încolăcite pe după ea. Ăla strânge din dinți, dar dacă vrea un sfârșit interesant pentru seara respectivă, obligatoriu da un pic din șold ca un bolnav de Parkinson în fază incipientă.

Pe la unu noaptea a început să se încingă treaba, adică au mai venit încă aproape 100 de velentinşi,  majoritatea cupluri între 30 și 40 de ani. Toţi cu chef să țopăie și să audă trilurile latino. Dar nu e după cum vrea lumea, starurile îşi fac apariţia când vor ele. Aşa că am așteptat și iar am așteptat, în timp ce îngurgitam niște lichide cu ceva grade și mă zdrumicăm pe ritmuri românești. Cel puțin bănuiam că sunt românești, pentru că la cât de tare era muzica nu prea distingeai cuvintele. Dar după accent aşa le bănuiam.

În sfârșit, la două şi-un sfert, apare şi super-starul. Măi și când pune latino loverul mână pe microfon și începe să zbiere, am crezut că mă scap pe mine de frică. Era ceva așa, că un vuiet, adică îl percepeam vag că da din gură, dar creierul meu nu era capabil să proceseze ce făcea el acolo. Era un fel de urlet prelung, în genul coioţilor de preerie, multiplicat în 5000 de boxe.

După ce mi-am revenit un pic din şocul iniţial, m-am gândit că sunt eu total demodată şi nu mai înţeleg muzica. Dar m-am uitat în jur, toți participanții la „concert” aveau un rictus pe față și se străduiau să-și îndese cât mai adânc șervețele în urechi. Cred că vreo doi au început să și sângereze. Atunci am înțeles de ce erau pe masă șervețele roșii. Între timp urechea mea interioară suferea daune care cred că sunt ireversibile, ciocănelul se lovea paroxistic de scăriță, iar timpanul cred că o luase deja la sănătoasa. În următoarele douăzeci de minute au plecat acasă cel puțin jumătate dintre participanți. Mi s-a părut că unii dintre ei plângeau. Noi am rezistat eroic douăzecişiopt de minute.

Acum mi-am luat concediu medical două zile şi stau cu prişniţe pe urechi aşteptând să văd dacă o să mai fiu vreodată aceeaşi. Dar mă frământă câteva întrebări lăuntrice. Oare ce-o avea în cap un artist care vede că auditoriul părăseşte locaţia smulgându-şi părul din cap sau cu mâinile pe urechi? Adică îi vezi pe toţi cum fug ca potârnichile şi tu continui să zbieri în microfon, complet autist: „stăm până dimineaţă, da”? Şi dacă într-adevăr au mai rămas cetăţeni nevinovaţi la locul masacrului auditiv, cum or fi reuşit să supravieţuiască? Oare ar fi deplasat din partea mea să aflu adresa spitalului unde sunt internați ca să mă duc cu nişte flori și să îi rog pe doctori să le coasă delicat timpanele?

mihai_vasilescu_muzica_tare

sursa foto