Sunt cel mai mare fan al domniţelor preţioase care se uită la tine ca la un gândac aterizat din greşeală în salata lor de rucola, cu ienupăr şi sparanghel roşu sau în paharul cu ceai de lavandă şi ghimbir, îndulcit cu zahăr de ferigă.

Cunoaşteţi despre ce vorbesc, da? Este absolut imposibil să nu vă fi lovit măcar o dată în viaţă de privirea aia care spune: dă-i drumul de-aici, că n-am loc să strălucesc plenar de insignifianta ta făptură. Despre ele zic. Le ador.

Dar ştiţi când îmi plac cel mai mult? Când vine iarna şi se întâmplă nasoale de genul: „Vaaai, fată, mașina mea are multă zăpadă pe ea. Ce mă fac?”. Atunci sunt suporterul lor numărul unu. Mi-aş lua şi bilet, doar ca să stau în primul rând și să savurez spectacolul.

În lumina acestor spuse, iote o povestioară scurtă, misogină foc şi drăguţă. Am la bloc un ford cu număr de Buzău. Îl conduce o domnişoară preţioasă, de genul descris mai sus. De-a lungul timpului ne-am intersectat de câteva ori şi, eu fiind un tip foarte politicos şi amabil, la un moment dat am schiţat un zâmbet discret, însoţit de un salut uşor din cap. Răspunsul? O privire ca o săgeată între pleoapele ei diafane, privire care spunea: dispari din faţa ochilor mei neasemuiţi! Ceea ce am şi executat, lovit în orgoliu cu forţa unui şut în testicule.

Acum aş vrea să ghiciţi voi cine avea zilele trecute o privire de căprioară rănită care implora pe muteşte s-o ajut să scoată maşina din zăpadă? Hă, hă, hă, cine, cine? Am demarat suveran şi două-trei ore mai târziu, când m-am întors, fordul cu număr de Buzău era nemişcat, pe poziţii. Mno, cum să zic, iarna nu-i ca vara, nu?

Şi mai am una simpatică. Tot într-o iarnă d-asta cu nămeți, am oprit la o benzinărie să alimentez. În faţa mea, lângă altă maşină, doua prinţese (cărora nu le pusese nimeni încă diademele pe cap, dar cred că se aşteptau la asta dintr-un moment în altul) se hlizeau puternic din motive care mi-au rămas complet necunoscute. Dar, cuprins de veselia lor, am încercat şi eu un zâmbet spre ele când mă duceam să plătesc şi ni s-au încrucişat privirile. Brusc s-a topit orice urmă de ilaritate şi singurul lucru pe care l-am mai putut citi pe feţele lor a fost: tunde-o mai repede de-aici, că nu „ne râdem” împreună, da? De mi-a murit zâmbetul la intrare instant.

Partea proastă este că după ce-am achitat, la întoarcerea spre maşină, am fost complet idiot. Le-am văzut pe prinţese cum se chinuiau să toarne lichid de parbriz în vasul de expansiune şi în loc sa-mi văd de treaba mea, m-am oprit să le spun că au nimerit „gaura greşită”. Şi că, spre deosebire de alte ocazii cu care li se mai întâmplă asta, acum e pericol sa facă maşina buba. Mda, măcar mi-au mulţumit în scârbă printre dinţi.

Acestea fiind zise, iarna e încă lungă. Aştept următorul cod portocaliu.

mihai_vasilescu_fete_turturi

sursa foto