Acum foarte mulți ani, prin cuaternarul timpuriu, în București existau doar două cluburi de fițe: Vox Maris și Why Not. Ca să înțelegeti despre ce perioadă vorbim, pe vremea aia nici măcar nu apăruse termenul de „club”, cele două erau cunoscute ca și „discoteci”. Iar cei care mergeau acolo nu se autointitulau „cool”, ci „meseriași”. Eh, vremuri de mult apuse.

Tot în perioada aia, Madonna lansase piesa „Frozen” și făcuse furori în toată lumea. Duduiau posturile de radio, MTV-ul pe hit-ul ăsta. Și piesa ca piesa, dar și noul look al cântăcioasei era devastator. Ză altimeit șit, ca să zic așa.

Ei bine, într-una din serile când eram în Why Not am agățat-o pe Madonna, fraților. Ok, nu era chiar Louise Veronica Ciccone (sic), ci doar o sosie de pe plaiurile lui Bucur. Dar asemănarea era izbitoare și duduia știa asta. Așa că venea în club discotecă îmbrăcată, tunsă și vopsită exact ca Madonna în Frozen: rochie neagră, lungă de călca pe ea, freză identică și aceeași culoare de păr. Păi cum naiba să nu te dai la un așa „trofeu”? Ceea ce am și executat. Numai că pe vremea aia nu existau telefoane mobile, deci singurul lucru pe care-l puteai face era să propui o întâlnire în oraș.

Așa că că ne-am dat întâlnire a doua zi, într-o duminică, pe la prânz, la un cico și-o amandină. De prisos să vă mai spun că tipa a apărut îmbrăcată cu același outfit devastator. Eu mă întrebam deja dacă are patru-cinci rochii din alea lungi și negre sau e aceeași de fiecare dată? Nu că ar fi avut cea mai mică importanță, dar așa de curiozitate.

Buuun, am balotat repede prăjiturile sau ce-om fi luat acolo și apoi mi-am încercat norocul. Am invitat-o pe la mine, la o „cafea” (nu pot să jur, dar sunt 99.99% șanse să nu fi avut cafea în casă). Surpinzător, a zis că vine. Vedeți, de-aia se zice că numai cine nu încearcă nu reușește. Repede de tot, pănă nu se răzgândea, am condus-o la garsoniera imperială unde sălășluiam pe vremea aia. O țineam de vorbă ca să uite de cafeaua promisă și să trecem la alte subiecte mai „arzătoare” pe ordinea de zi.

Din vorbă în vorbă, s-a așezat diva pe marginea patului. Hai că e de bine, mi-am zis, s-a orientat exact spre ce trebuie. Mă pregăteam să mă pun și eu alături, ca să continuam discuția, când Madonna de Dâmbovița face o mișcare mai amplă cu unul dintre picioare și i se ridică rochia aia lungă până spre jumătatea gambei. Băbăiete, ce-am văzut m-a făcut să mă cutremur mai ceva ca în copilărie când mă speriam de Freddy Krueger sau treceam pe lângă cimitir noaptea. Fraților, avea femeia un păr așa de mare și des pe picioare, că eu aș fi părut proaspăt epilat pe lăngă ea, deși nu eram. „Blană” sau „cergă” cred că ar fi fost termenii cei mai apropiaţi de crunta realitate.

După câteva fracțiuni de secundă în care m-am panicat și am rămas cu gura căscată, mi-am revenit și mă gândeam „şi acum ce naiba fac?”. Pentru că în niciun caz nu mai putea fi vorba de ceva „acțiune”. La cum se prezenta situația mi se tăiase și pofta de mâncare, d-apăi cheful de jucat „de-a doctorul”.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie îmi taie apetitul, de orice fel, şi un singur fir de păr crescut aiurea, darămite lăstărişul pe care-l avea micuţa Chupacabra pe picioare. Dar cum naiba să fac? S-o dau afară, pe motiv de pilozitate excesivă, efectiv nu aveam cum. Suna ca dracu’. Trebuia să plec eu şi încă repede de tot.

Aşa că, după momentul de stupoare, am avut un altul de inspirație divină. Brusc, am dus mâna la frunte şi m-am încruntat ca şi cum atunci îmi aminteam ceva. Am întrebat-o panicat:

– Auzi, ce zi e azi?

– Duminică, a ciripit fără să bănuiască nimic.

– Aoleu, am uitat complet. Am o şedinţă acum la patru. Trebuie să plec urgent.

Femeia s-a uitat la mine de parcă tocmai o anunțasem că vine glaciațiunea aia mare. A mai apucat să îngaime:

– Măcar lasă-mi nişte ţigări.

I-am lăsat trei „Monte Carlo” (o tempora) şi am zbughit-o pe uşă până să mă întrebe ce şedinţă e asta la care te duci duminica după-amiaza, în pantaloni scurți, teneşi şi tricou?

Bă, voi înțelegeți că am plecat de la mine de acasă și am lăsat-o acolo?! Nici nu m-am uitat în urmă când am ieșit. De furat oricum nu avea ce să-mi fure, poate doar posterele de pe pereți, lipite cu pastă de dinți. Sau aparatul de ras, dar pe ăsta i l-aș fi donat eu cu plăcere dacă-mi promitea că-l folosește pe picioare.

Și uite așa a ratat-o fratele vostru pe Madonna.