Este o pură întămplare că acronimul din titlu se potriveşte cu inițialele bancii din povestea de mai jos. Ca să n-avem vorbe.

Pe la începutul săptămănii trecute îmi sună telefonul. Răspund. În partea cealaltă era o tipă de la BCR. Cică dacă am câteva minute să mă rețină. Nu prea am, dar dacă tot m-ai deranjat, bagă mare!

-Am văzut că aveți un credit luat de la noi, nu ați vrea să faceți refinanțare pentru el?

Băbăiatule, m-a pufnit un râs cu sughițuri, de s-a blocat săraca femeie la telefon. Nu pricepea ce este atât de amuzant. Desigur, ea nu avea de unde să știe că eu voi mai intra în vreun sediu BCR, doar răpit de pe stradă și băgat cu forța. Dar chiar și așa m-aș zbate mult până ar reuși să mă treacă de ușă. Mă liniștesc din hăhăit și zis:

Domnișoară, aveți un calculator în față?

-Nu am, recunoaște aia cu o voce pierdută. 

În paranteză fie spus, bună treabă faceți mă angajatorilor beceriști. Ce poate fi mai frumos decât să pui “sclavii” să sune clienții, după notițe luate pe foaie, fără să aibă toate datele în față? Ați tăiat costurile, este? Dar nu vă opriți doar la asta, nu fiți fraieri. Eu, în locul vostru, aș da beep la clienți. Să sune ei, că sunt vremuri grele pentru bănci, ce mama dracului.

-Păcat, ai fi înțeles de  ce râd. Mai am o singură rată de achitat din creditul ăla. Sunt trei sute de lei mari și lați, ce naiba să mai refinanțez ? Vreți să vă dau câte patru lei pe lună timp de zece ani sau ce?

Dialogul s-a încheiat cu o pauză jenantă, urmată de o bălmăjeală penibilă.

Băbăieți, bă becereilor, nu vă mai căcați pe voi și nu vă mai mâncați de sub unghie! Cumpărați calculatoare pentru “sclavi”, nu-i mai lăsați să se facă de cacao în fața clientului. Sau măcar nu-i mai lăsați să lucreze câte opt la același Pentium 4 obosit. De ce? Păi hai să vă spun un secret. Pentru că “sclavii” ăia sună în numele vostru, mă. Și are de suferit imaginea voastră, aia care mai există. Că lumea nu reține numele gigelului care-i sună, lumea zice “m-au sunat jegoșii de la BCR”. Înțelegeți?

P.S. După câteva zile m-au sunat din nou să mă someze să… plătesc rata. Aceeași rată pe care o voiau refinanțată. M-am și mirat, de data asta cea care-mi vorbea avea un calculator în față. Pe care i-am recomandat să și-l bage în fund, dacă tot n-o duce capul. Părea foarte contrariată. A trebuit să-i explic că un client care a plătit timp de zece ani, lună de lună, nu stă să le dea țeapă la ultima rată. Nu are de ce. N-a înțeles și a început să se rățoiască la mine. Abia cănd i-am spus: “femeie, nu înțelegi că eu abia aștept să scap de voi și tu stai să mă freci la cap cu căcatul ăsta de rată… să fii sigură că o s-o platesc, chiar dacă ar trebui să-mi vând un rinichi pentru asta”, a început să priceapa cât de cât cum stau lucrurile. Dar nu părea convinsă ca vorbesc serios. Uite că vorbeam.

P.P.S. Încă n-am achitat. Aștept să mă mai sune de câteva ori. După zece ani de zile, merit și eu măcar satisfacția asta.

mihai_vasilescu_telesales

sursa foto