Eu nu am facut filosofie la scoala. Pentru ca am terminat liceul pe vremea cand singura intrebare pe care aveai voie sa ti-o pui era “cum de am fost atat de norocos sa ma nasc intr-o tara condusa de un partid atat de generos, condus de un Presedinte atat de destonic?”. Cel mult puteai sa inversezi in fraza locul cuvintelor “generos” si “destoinic”. Nu de alta, dar daca incepeai sa-ti pui si alt gen de intrebari, riscai sa faci cunostinta indeaproape cu bunatatea si generozitatea paritdului, prin beciurile Securitatii. Asa ca, in marinimia lui, acelasi partid condus de comandantul lui suprem, ne obliga sa studiem cea mai tampita si inutila materie care a existat vreodata in orarul vreunui elev: economia politica.

Spre norocul lor, astia tineri din ziua de azi, au in programa scolara si niscaiva ore de filosofie, ca sa-si exerseze si sa-si deschida mintea si spre orizonturi care nu contin neaparat termenii “club”, “ifon”, “mertan” sau “bemveu”.  Nu stiu ce sanse de reusita are acest deziderat, dar macar profesorii se chinuie cat de cat cu ei.

Acum imaginati-va o sala de liceu modern. Va scoateti din cap bancile tocite de trecerea anilor, tabla de lemn, plina de aschii, de pe vremea voastra, uniformele, cordelutele, numerele matricole sau tunosorile standard si le inlocuiti cu niste fete imbracate cool, tunse ultimul racnet si baieti pufosi care soptesc unul spre celalat “coaie, in pauza radem o shaorma”. Iar pe fiecare pupitru troneaza ultimul racnet in materie de telefonie mobila. Orice posesor de device mai vechi de sase luni, fiind in pericol sa fie ostracizat sau redus la statutul de “paria”.

In fata acestei adunaturi pestrite este profesorul de filosofie. Un tip care nu vorbeste mult. Iar cand o face, cere liniste si concentrare deplina. Vrea implicare si idei. Vrea sa incerce sa-i vada gandid, afara din sabloane. Vrea sa le auda sinapsele pocnind. Vrea sa le simta circumvolutiunile crescand. Stie si simte cu toata fiinta lui ca n-o sa iasa le pensie pana n-o sa descopere un demn urmas. Stie ca o sa sape in masa asta amorfa de puberi, pana o sa-l descopere pe noul Seneca. Si abia apoi misiunea lui se va fi incheiat.

Asa ca sta in fata lor, troneaza ca un Desacartes modern si-i trece prin toata istoria filosofiei. Ii masoara din priviri. Ii combate din idei. Ii duce in locuri in care mintea lor nici macar n-a incercat sa patrunda. Ii poarta intr-o adevarata calatorie prin cercurile mintii. Cere un moment de liniste absoluta. O clipa de concentrare suprema, in care toti sa asculte cum cresc pietrele. Peste sala se lasa un val de tacere aproape palpabila. Profesorul inchide ochii si o savureaza. Asa se nasc marile idei. Ii simte si pe ei la fel de concentrati, la fel de aproape de a-si iesi din mintile lor tinere si de a pasi spre taramul in care se nasc gandurile. Acum o sa deschida ochii si… Din pacate nu a mai apucat sa-si duca ideea la capat. Toata sala a izbuncit in hohote isterice de ras. O avalansa de sughituri si icnete homerice, ce se rostogolesc de peste tot…

Una dintre micile “filosoafe”, tocmai trimisese pe intreg grupul de whatsapp al clasei, o poza continand intrebarea profund existentiala, de mai jos:

mihai_vasilescu_cacat_ieftin

Daca va intrebati cum se mai distreaza elevii de liceu, tocmai v-am servit. Orice asemanare cu personaje din viata reala nu este intamplatoare. Fie-mea poate sa bage mana in foc ca intamplarea este reala si s-a petrecut intr-o clasa dintr-un liceu Bucurestean, al carui nume nu o sa fie pomenit aici. Tot de la ea am si poza. Ceea ce ma face sa cred ca un sambure de adevar exista.

Omul, aceasta trestie cugetatoare…