Acu’ vreo luna, cum stateam eu la birou asa si meditam la nemurirea sufletului (munceam, am vrut sa zic), il vad pe unul din colegii mei ca se albeste la fata. Nu mult. Cam ca o foaie din aia de pergament, de pe vremuri.

– Ba, zic, ti-e rau ?

– Ihim, raspunde colegul cu o voce vesela ca a mitropolitului Ardealului, la slujba de ingropaciune.

Plin de initiativa, cum ma stiti, imediat organizez o echipa de soc, sa-l duca pe om la cabinetul medical (da, in cladirea unde cu onor activez, exista asa ceva la parter). Asa ca, pe loc, am rugat doua fete sa mearga cu el acolo. Hai ba, nu va strambati, eu am pregatit masina sa-l ducem pe om acasa. Masina altui coleg, doar nu era sa merg cu a mea.

Ma duc sa recuperez suferindul de la cabinet. Ajung la fix, sa aud intrebarea doctoritei:

– Va e rau? Ce aveti?

La care colegul meu, un munte de eruditie si cultura, raspunde cu vocea tremuranda:

– Mi se bulbuca ochii.

Fratilor, desi situatia era destul de albastra, m-am cam kkt pe mine de ras. Cum ma sa zici ca ti se „bulbuca ochii”?

A ramas si femeia aia cu gura cascata. Da-i si pune-i diagnostic „bulbucatului”. Pana la urma s-au lamurit ca este vorba de tensiune crescuta. Nu ma intrebati ce si cum, ca habar nu am. Eu mi-am luat tensiunea de doua ori in toata viata asta si baietii aia de mi-o masurau (tensiunea) au zis ca e ca de taur (tot de tensiune vorbesc). 🙂 Asa ca n-am nici cea mai vaga idee ce insemna ca tensiunea colegului meu era crescuta. Cert e ca l-au trimis acasa. Cat de repede se poate. Tratament (nu ma intrebati) si stat la pat.

Drept urmare, ne-am suit in masina si am plecat sa-l ducem. Adica asa credeam noi, eu si „tensionatul”, ca mergem spre casa ultimului.  Colegul care conducea s-a dovedit a-si fi ratat cariera. Ar fi fost cel mai de succes taximetrist bucurestean. A ales cele mai lungi rute posibile. De fiecare data cand incercam sa-i corectez traseul, ma atentiona pe un ton superior: „n-ai tu treaba ma”. Si a tinut-o tot asa, pana ne-am pomenit la inceputul autostrazii Bucuresti-Pitesti. Moment in care i-am urat eu cele cuvenite. Pentru ca destinatia noastra era Piata Unirii. Si din orice parte ai cauta-o, tot nu are cum sa fie pe autostrada.

Sa nu va mai zic cum arata suferindul. Alb la fata, deschidea din cand in cand ochii si gemea usor. A jale. Sau a dor. Nu prea-mi dadeam seama. Eu stateam cu ecranul telefonului pregatit, sa-l folosesc pe post de oglinda. Din cand in cand, verificam daca mai respira. Respira, dar nu mai trageam sperante mari. Cand ne-am vazut pe autostrada, am zis ca pana aici ne-a fost. Nu mai rezista omu’ pana acasa. Ba chiar, la un moment dat, am venit cu propunerea (daca se ingroasa treaba) sa-l lasam undeva pe trotuar, asezat in fund, sa para ca se odihneste. Poate scapam de acuzatia de omor cu pemeditare. Pai cum puteai sa justifici tu, in fata „organelor”, ca l-ai plimbat pe domnu’ cu tensiunea crescuta, juma’ de zi prin Bucuresti? Bulau, scria pe noi.

Pana la urma am scapat. L-am scos cu capul pe geam si mergeam cat puteam de tare sa-i vina curentul in fata. Cand am ajuns cu el in fata casei era rumen in obraji, ca un taran dupa o zi de coasa. L-am proptit in fata scarii, am sunat la interfon si am fugit. Ne-am oprit dupa primul colt si ne uitam daca-l recupereaza cineva. A fost bine. L-au gasit in timp util. La intoarcere am condus eu, ca nu ne mai grabeam. 🙂

Sper ca v-ati dat seama ca povestea de mai sus contine doar urme de realitate. Ea se bazeaza pe fapte reale, dar a suferit usoare exagerari. Persoanele implicate pot sa confirme.

mihai_vasilescu_Bernie

sursa foto