10,031 cititori

Întotdeauna există explicații și justificări

Există în natura umană tendința să dai întotdeauna vina pe altceva sau pe altcineva pentru eșecuri. Iar noi, românii, suntem campioni mondiali la asta. Uitați-vă în jur și o să constatați că aproape întotdeauna “alții” sunt de vină, prilej cu care o să ascultați și cele mai elaborate justificări.

Am scris sâmbătă un text prin care încercam să mă lămuresc de ce, de la un anumit moment al vieții lor, femeile încep să se îngrașe și pare că nu le mai pasă de asta. A generat multe reacții și am tras niște concluzii în urma comentariilor, pe care aș vrea să vi le prezint azi. Continuarea

4,037 cititori

Sunt momente în viaţă, când simţi că n-ai trăit degeaba

Iar acesta este unul dintre ele. Ceea ce o să citiţi mai jos este un email, pe care mi l-a trimis un cititor vinerea trecută. Nu am editat absolut nimic, nici măcar diacritice nu am pus, în ideea de a păstra mesajul exact cu forma şi conţinutul original. Am cerut doar permisiunea să-l public şi să folosesc numele real al expeditorului.  

Continuarea

33,249 cititori

Copilule, iartă-ţi părinţii că sunt proşti şi nesimţiti!

N-am înțeles, nu înțeleg și nu voi înțelege niciodată de ce-ai pune pe rețelele de socializare poze cu copilul tău care arată ca un mic monstruleţ obez. 

Ok, hai că e drăguț să mi-i arăți la vârsta când sunt micuți, drăguți şi simpatici de-ţi vine să le faci ghigi, ghigi, ghigi. Dar să mor eu dacă pricep de ce plm ai pune pe Facebook pozele unui aproape-adolescent gras ca un porc. Da, ştiu, pentru că subiectivism şi pentru că mândrie. E plodul tău şi fără îndoiala că ţi-e drag. Dar măcar un pic de simţ al ridicolului, dacă cel estetic lipseşte cu desăvârşire, se poate?

Iar ce mă sparge cel mai tare este atunci când cei doi părinţi arată relativ normal (ca dimensiuni), dar ţin neapărat să-mi vâre în ochi poze cu ăla micu’ (sau aia mică, după caz) care aduce cu un elefant în miniatură. De ce oameni buni? De ce aţi face una ca asta? Ca să arătati ce? Că ați avut bani să-l îndopaţi şi niciun pic de discernământ vizavi de ce-l lăsaţi să bage in el?

Bun, dacă ăsta era scopul, aţi reuşit, dar o să vă spună băiatu’ o chestie pe care văd că nu vă duce capul s-o intuiţi singuri. 99% dintre cei care văd pozele cu urmaşul vostru cel semi-obez, îşi spun în barbă: “ietă cât e de gras, ce i-or da frate să halească?”. După care dau rapid un like de complezență şi comentează ipocrit: Să vă trăiască! Ce scumpic si frumuşel este!

Ei bine, cineva trebuia să vă spună. Nu este nici scumpic, nici frumusel. Este doar un copil gras care mă face, atunci când îl văd, să-mi pun întrebări de ordin medical. Cu privire la el şi la obezitatea infantilă, cât si despre sănatatea mintală a părinţilor lui. Care, după ce că l-au adus în acest stadiu, îl mai expun şi pă feisbuc. Ca să ce? Să-l umilească?

Așa că io zic să mai lăsaţi naiba wall-urile şi să puneţi mâna să faceti ceva cu grașii ăștia mici. Altfel or să crească şi tot pe voi o să vă înjure, că doar nu pe mine. Nu de alta, dar la ora asta cred că apreciază în mod deosebit că la şcoală li se spune “grasul” sau “grasa”. E plăcerea lor cea mai mare. Am văzut copii lăcrimând de fericire la auzul cunoscutelor versuri: “Grasul, contrabasul, mătură cu nasul”.  

Mno, eu mai multe nu am de zis, cred că am fost foarte explicit. Poate acum mai lăsaţi feisbucu’ şi daţi o tură pe la piaţa. Legume, fructe, chestii.

Şi până una-alta, mai scutiți-ne cu pozele alea.

mihai_vasilescu_copil_gras

43,691 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi. Continuarea