Trabucul de cireş

Guest Post by Ana R.

Mamaie a ieșit pe prispă încercând să afle pe unde îi umblă zburdalnicii nepoți. Din via din fața casei se vedea ieșind un firicel de fum, iar ea și-a dat ea sema că în mod sigur împielițații contribuie cu ceva la fumul ăla. A pus mâna pe prima joardă găsită în cale şi degrabă a venit să ne altoiască porția zilnică de educație. Am fugit ca potârnichile printre rândurile de vie, lăsând în urmă prima încercare de fumat din viața noastră.

Eram în vacanța de vară, părinții noştri își făcuseră rost, cu chiu cu vai, de o săptămâna de concediu, pe care au petrecut-o cu odraslele la țara. Dar, necaz mare, după primele zile de huzur s-au terminat și țigările taților noștri. Așa că prin intervenții la plantația de tutun din zonă au obținut, pe căi ilegale, câteva frunze. Au pus o masă în curte și din hârtie de ziar și-au confecționat niște trabucuri extrem de fumegatoare și înecăcioase. După care toți bărbații s-au pus la umbra unui cais și făceau eforturi uriașe să țină aprinse în gură coșurile de fum cu urme de tutun. Noi, copilărimea, ne-am distrat maxim cănd vdeam fețele lor de haiduci, cu trabucuri din “Scanteia”.

Săptămâna s-a încheiat, ei au plecat la București iar noi, grupa mică, am rămas în grija lui mamaie. Care trebuia să facă zilnic slalom printre ideile noastre năstrușnice, puse în aplicare prin diverse năzbâtii.

Exact în anul ăla se uscase de tot cireșul din spatele curții. Ce mi-a trecut mie prin cap? Mari fraieri tații ăștia ai noștri, să se agite atât pentru niște frunze uscate. Ia uite aici, un copac întreg! Și astea trebuie să fie în mod sigur mai bune, că sunt de cireș. Cum o fi oare să fumezi o țigară de cireș?

Aveam această dilemă existențială în tărtăcuță şi încercam să-i aflu răspunsul.

Îmi chem verișorii să le expun pe îndelete planul. Fiecare avea atribuții precise pentru reușita lui. Vară-miu trebuia să subtilizeze chibritul, vară-mea să adune frunzele iar eu mă ocupam de hârtie. Să vezi ghinion, ăi bătrâni terminaseră “Scanteia” şi alt ziar nu am găsit. În schimb am dat de o hârtie groasă cu care acoperea rafturile din cămară mamaie. O hârtie mov, aproape carton, în care se vedeau mici așchii de lemn. Cu proviziile în braţe, ne-am întâlnit în punctul de declanşare al acţiunii „ţigara din frunze de cireş”. Care era chiar via. La cei şase ani ai noștri, ne părea butucii de viţa păreau aşa de îngrozitor de înalţi, încât nu exita nicio șansa să ne descopere cineva.

Ne apucăm de confecționat țigara. Mama lui de carton gros, alunecau frunzele și se sfărâmiţau, de dracii le luau. Cu chiu cu vai am reușit să încropim ceva ce aducea vag cu o formă de țigară, foarte mare și butucănoasă. Dar misiunea nu era îndeplinită. Mai urma partea cu aprinsul. Am ars jumate de cutie de chibrituri şi printr-un noroc nu am dat foc şi la jumătate de sat, dar fără mari rezultate. Nu se aprinde drăcovenia neam! Atunci, ce ne-am gândit noi?  Hai să facem un mic foc, din frunzele uscate și ne cresc şansele să aprindem ţigara monstruasă. Am scotocit printre rândurile de vie după frunze uscate, le-am făcut grămadă la un loc și ne-am apucat să ne facem focul. O mândreţe de flacăra cu fumul aferent. De-amu’ putea începe petrecerea cu ţigară mov şi frunze de cireş.

Nu cred că a mai început vreodată. Nu știu dacă am apucat să tragem vreunul din amărăciunea aia de trabuc autohton. Îmi aduc aminte doar de joarda ce se lipea armonios de poponețele noastre, urmată de muștruluială bunicii, care ne-a scos tuturor dorința de a fuma, din dovlecelele noastre de copii curioși.

Foto bt Flickr.